Lavinia BĂLULESCU (n. 12 martie 1985, Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți) este scriitoare și jurnalistă. A publicat volumele de poezie: cineva strânge în pumn inima mea. cine (Cartier, 2026), Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediția I, Cartea Românească, 2007; ediția a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), Zmeii sunt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018). De asemenea, a mai publicat un roman, un volum de publicistică și o biografie romanțată: La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018), Steinhardt. Bughi mambo rag (Polirom, 2020).

 

Începutul

Ne plimbăm pe o stradă galbenă
eu în realitate, ea în vis
pe sub balcoane cu câini grași și cearșafuri.
Vreau să fiu veselă
ca o influensăriță de pe Instagram.
Vreau să fiu o mamă OK,
dar știu că nu se poate.
Vreau să fac un story cu viața.
Sânul stâng e în rai, dreptul e furtuna.
Sunt martora durerii, a frisoanelor, a trecerii.
Sunt avionul care zboară peste noi.
Sunt fiecare om din el.
Sunt fiecare om care dispare.

Normalizez cu întârziere singurătatea
și drumul.
Aprob zilele de pierzanie.
Amân pentru zeci de ani orice altă preocupare.
Sunt cu un pas mare în spatele prezentului.
Chestionez absența femeii din propriul corp.
Totul e important, am grijă să nu uit aia și cealaltă
iar dincolo de liste este somnul.
Monstrul-somn.
Să dormi când doarme copilul.
Iau aceste vorbe
le împachetez și le dau foc.
Să dispară de pe fața pământului.
Să nu mai fie vreodată rostite
de gură de om.
Poate doar șerpii să le sâsâie.
Poate doar inteligența artificială să le transforme
în fotografii.

Mami, ce păr frumos ai, zice o asistentă din spital.
Păcat că o să pice tot.
Prezența îndoielnică a femeii în mamă.
Iertați-mă. Am aflat că trebuie să inventez un nou eu
nu să aștept zeci de ani să redevin cea veche.
Iertați-mă. Nu mai știu cum se zice la lucrul acela
pe care îl înfigem în mâncare.
Hmmm? Chestia aia cu care mâncăm?
Am uitat unele cuvinte.
Sunt o persoană oarecare dintr-un studiu.
Am pierdut materie cenușie
și nici că am simțit.
Nu mai știu cum se zice când te asuprește frica.
Mă scald în ceai de lactație acum.

Ești cea mai bună mamă pentru puiul tău.
Ești lumea lui.
Sunt o lume de ploi.
Sunt cea mai bună mamă pentru mama mea
pentru mine
pentru pisicile din vecini.
Sunt cea mai bună mamă a tunetului.
Sunt oxitocina.
Sunt prolactina.
Sunt furia laptelui.
Sunt vina.
Sunt tot ce curge și tot ce s-a blocat.
Sunt o responsabilă împingătoare de căruț.
Sunt o bestie cu unghii tăiate scurt.
Apropie-te.

Cartierul nostru e plin de păianjeni mici.
Până și cuvântul „nostru” e o respirație tăiată.
Păianjeni care călătoresc pe firele lor duși de vânt.
Fără să vrei
îi strecori cu tine-n casă
în pat.
Fără să vrei te mușcă îndoiala.
Deși nu-i frumos.
Deși nu e voie.
Înghit cuminte bucata mea de istorie.
Dintre noi toți unul se va întrista.
Unul va rata.
Unul va rămâne singur
și unul va pieri până mâine. Pe cuvânt.

Ziua e bolnavă și bolnav e cerul.
Premoniția unui duel.
Migrenă cu aură pentru toți cei care se iubesc.
Bag viteză pe strada galbenă
pentru că-n urma mea e o femeie cu un cărucior mai scump.
Are gemeni.
Poate că nu mai știu când m-am spălat ultima dată pe păr,
poate că gândurile mele nu mai sunt ale mele,
dar cu siguranță sunt rapidă.
Data trecută când am dormit bine
eram pe patul de la terapie intensivă.
Zeci, sute de ani aveau să treacă de-atunci.
Ultima dată am dormit bine cu tuburi în mine.
Nu m-am sfiit.
Acum voi învinge.
Dacă ajung prima la colț câștig.

Iar apoi mă voi trezi la viață.
Voi lua vitamine.
Mă voi îmbăia în lumină.
Voi îmbrățișa perimenopauza.
Voi fi o mamă OK.
Îmi voi accepta coroana și voi mulțumi
pentru tot ce mi s-a dat.

*

Cartea asta este despre mine

Despre fiica mea.
Despre mama mea.
Despre mătușa mea.
Despre bunicile mele.
Despre străbunici.
Despre vecine.
Despre prietenele mele.
Despre fiecare tanti din cartierul meu.
Despre toate fetele care m-au plăcut.
Despre toate fetele care m-au urât.
Despre toate fetele de pe strada Adrian.
Despre toate fetele cu care am băut o bere.
Cartea asta este despre femeile
care vindeau la magazinul din coastă.
Femeile care ne aduceau scrisorile.
Femeile care ne-au ținut locul la coadă la lapte.
Femeile care mi-au dat corcodușe din pomul lor.
Femeile care veneau la noi acasă să li se facă injecții.
Femeile scârbite de la ghișeu.
Femeile care îmi zâmbeau pe stradă.
Femeile care mă întrebau cum mă cheamă.
Femeile care mă salutau de la poarta lor.
Femeile pe care le-am văzut vindecând.
Femeile pe care le-am văzut plângând.
Femeile care știu ce se face când moare cineva.
Femeile pe care le-am văzut îngropând.
Femeile care au gătit pentru mine.
Femeile care fac prăjituri fără să caute rețeta.
Femeile care au pierdut tot.
Femeile care au rămas ultimele.
Femeile care au stat acasă și au crescut copii.
Femeile care s-au sacrificat.
Femeile care au ținut o casă.
Femeile care au avut un serviciu bun.
Femeile care mi-au ținut prosopul pe cap
deasupra unei oale cu ceai fierbinte.
Femeile care au pus busuioc vrăjit la intrare.
Femeile care și-au lovit copiii.
Femeile care le-au spus copiilor
că nimeni nu-i va iubi vreodată mai mult.
Femeile care au băut ca să uite.
Femeile care s-au trezit.
Femeile care au dormit cu morți în cameră.
Femeile care au aranjat borcane de dulceață în beci.
Femeile care au cusut pe păretare
„Unde este pace și lui Dumnezeu îi place”.
Femeile care mi-au spălat genunchii.
Femeile care și-au dat afară din uter copiii.
Femeile care și-au închinat la culcare copiii.
Femeile care și-au pierdut copiii.
Femeile care au făcut ultima dată sex când au rămas însărcinate.
Femeile care au făcut cum li s-a spus.
Femeile cuminți, femeile ascultătoare, femeile muncitoare.
Femeile pricepute, femeile supuse, femeile la locul lor.
Femeile care și-au înjunghiat soții în burtă.
Femeile care nu au divorțat pentru că nu e frumos.
Femeile care au divorțat și au aflat că-s curve.
Femeile care au terminat și ultimul ovul.
Femeile care încă mai visează la mirosul unui nou-născut.
Femeile care știu că nu vor fi niciodată mame.
Femeile care au fost șefe de promoție.
Femeile care au citit.
Femeile care au citit poveștile sfinților părinți.
Femeile care știau cea mai bună rețetă de murături.
Femeile care știau cea mai bună rețetă de zacuscă.
Femeile care știau să încaseze bine o palmă sau un picior.
Femeile care au dormit toată viața singure în cameră.
Femeile care nu au știut în viața lor ce e liniștea.
Femeile care au iubit bărbați.
Femeile care au iubit femei.
Femeile care tranșau cu ochii închiși o găină.
Femeile care aduceau acasă mai mulți bani decât soții lor.
Femeile care puneau deoparte banii soților.
Femeile care notau seara cheltuielile.
Femeile care mi-au dat mie bani să fiu independentă.
Femeile care au încercat să mă învețe că trebuie să exiști ca să exiști.
Femeile cu trei clase care m-au învățat să scriu și să citesc.
Femeile care mi-au arătat Dunărea de la geamul lor.
Femeile care m-au învățat „Doamne, Doamne, ceresc tată”.
Femeile care mi-au spus: „Tu plângi ca ploaia.”
Femeile care mi-au spus: „Tu trebuie să ai banii tăi.”
Femeile care mi-au spus: „Tu trebuie să fii călare pe cuvinte.”
Femeile care mi-au uscat părul.
Femeile care mi-au arătat prima zăpadă.
Femeile care au cărat sacoșele
pentru ca eu să pot merge liniștită lângă.
Femeile care mi-au citit subtitrarea filmelor în copilărie.
Cartea asta este despre
toate fetițele pe care mi-ar fi plăcut să le cresc.
În pace.

*

Îmi amintesc bucuria

Parcul ăsta e foarte mare,
e cât o bilă de plastilină, zice fiica mea.
Ceva probabil s-a dereglat în creier
de simt un parfum care nu are cum să existe.
Umbra morții prin parc în începutul de primăvară.
Ascultăm un cântec, dar nu vedem pasărea.
E o silvie cu cap negru.
Salut.
Niște valori s-au dat peste cap
iar acum viața stă înghesuită în câțiva giga de informație.

Ce înseamnă să fii agresiv?
Cred că înseamnă să fii neblând.
Cred că vine peste noi ceva ca un virus.
Trece de la unul la altul
prin strănut
prin îmbrățișări
prin simpatie.
Ne croiește
conform cu așteptările
tuturor celor pe care nu i-am întâlnit vreodată.
Ne urmărim pe monitoare.
Ne ascultăm prin pereți.

Dacă cineva te supără spui − stop.
Spui − nu.
Spui − nu ai voie.
Spui − nu e frumos.
Chemi un adult.
Dacă revoluția începe
și va începe
să te temi de propriile tale mâini.
Vor executa comenzi în timpul somnului tău.
Vor trânti lucruri.
Vor apăsa Ctrl+Alt+Del.
Vor mototoli parcul
și cartierul
și orașul
și lumea toată ca pe o fotografie.

Îmi amintesc bucuria,
iar asta e cu siguranță o minciună născocită:
din teroarea preaplinului
din răul de mame
din actul ratat
din râul de mame
din ecosistemul fragil al laptelui
din frământarea copacilor înaintea furtunii
din singurul moment de liniște al zilei
din pierderea masei musculare
și din dozarea hormonilor care contează.

Eu, când eram bătrână, zice fiica mea.
Eu, când eram copil, zic eu.
Când tu erai copil, zice ea, eu eram mereu cu tine,
la tine-n burtă, doar că nu știai.
Un strop de tandrețe și restul − ca într-o casă la roșu.
Corpurile
toate ticsite de ceață.
Numai pasărea care cântă ascunsă
o poate vedea
pe această stafie.