Lucia CIFOR

Cei familiarizaţi cu teoriile lecturii dezvoltate în siajul diverselor şcoli ştiinţifice, în special în cea de-a doua parte a secolului al XX-lea, ştiu că înmulţirea modelelor de abordare a textului literar nu a însemnat neapărat şi sporirea interesului pentru lectură. Dar dacă paradoxul înmulţirii teoriilor pe fondul diminuării interesului de lectură nu poate fi eliminat, reaprinderea poftei de a citi poate şi trebuie să fie încercată pe alte căi. Una dintre aceste căi, o cale regală chiar, o reprezintă, după Alex. Ştefănescu, (re)descoperirea voluptăţii lecturii. Dar pe acest drum al hedonismului lecturii nu ne-ar putea conduce decât un mare cititor (a se citi un cititor cu un apetit insaţiabil de lectură, erudit din stirpea tot mai rară a cărturarilor de vocaţie), precum este criticul şi istoricul literar bucureştean, autor al mii de articole şi al 24 de cărţi, între care se detaşează celebra Istorie a literaturii române contemporane. 1941-2000[1].

În ipostaza de mistagog în tainele lecturii (relecturii) clasicilor, regretatul Alex. Ştefănescu (1947-2024) se înfăţişează publicului-ţintă (cititorilor virtuali, dar şi cititorilor specializaţi) printr-un inedit proiect cărturăresc dedicat (re)lecturii poeziilor eminesciene, susţinut şi publicat de Editura Allfa (din Bucureşti), constând într-o serie de volume, toate purtând titlul general Eminescu, poem cu poem, volume pe care ar urma să le adune mai târziu, după propriile declaraţii, într-un singur op. Din proiectul semnalat, au apărut până acum cinci volume: două în 2015, primul consacrat Luceafărului, iar cel de-al doilea poemului Călin (File din poveste), următoarele trei, publicate în anul 2016, au ca ţinte de lectură nu doar poemele lungi, ci şi unele poezii scurte, după cum se poate vedea din simpla înşiruire a titlurilor selectate: Doina, Împărat şi proletar, Glossă, Epigonii, O, mamă (în volumul al treilea al seriei); Venere şi Madonă, Rugăciunea unui dac, Cugetările sărmanului Dionis, Melancolie, Floare albastră (în cel de-al patrulea volum), Scrisoarea III (comentată în ultimul volum al seriei).

În aceste volume, elegante şi sobre totodată, admirabile sub aspectul formatului editorial, istoricul literar Alex. Ştefănescu îmbracă o haină nouă, nu lipsită de legătură cu activitatea sa rodnică de om de televiziune (a fost realizator, premiat, al unor emisiuni care s-au bucurat de succes la public), refuzînd, parcă, din start, un principiu specific disciplinei pe care a practicat-o, principiu potrivit căruia lectura/ interpretarea unui text (mai ales a unui text care are o istorie a receptării în spatele lui) conţine (nu doar trece prin) toate lecturile/ interpretările care i s-au dat (Hans-Robert Jauss). Cum nu-l putem suspecta, nici măcar în glumă, pe un istoric şi critic literar de talia lui Alex Ştefănescu, de naivitate epistemologică, chiar dacă nu a făcut nicicând caz de vreo conştiinţă epistemică (refuzând să se ralieze vreuneia), rămâne că exegetul bucureştean, cunoscut în ultima parte a vieţii şi ca un savuros prozator, încearcă, prin ultima sa ispravă cărturărească, o operaţie de restaurare a lecturii genuine a poeziilor eminesciene. Şi face acest lucru în mod programatic, urmărind două obiective: reîntoarcerea la textul eminescian, dar şi stimularea plăcerii lecturii, chiar a voluptăţii ei. Anticipând concluziile noastre, credem că cel de-al doilea obiectiv e mai aproape de a fi atins, în privinţa realizării celui dintâi, nu suntem prea siguri. Nu este însă improbabilă nici realizarea celui dintâi obiectiv, mai ales că, sub magistrala călăuzire făcută de un voluptuos al lecturii, cum este criticul bucureştean, apetitul citirii şi recitirii, odată trezit, poate să-l conducă pe cititorul câştigat de fervoarea călăuzitorului şi către textele unui poet clasic (şi clasicizat), texte mai dificile pentru orice cititor neexperimentat sau ingenuu.

Încă de pe infrapagina copertei primului volum al seriei Eminescu, poem cu poem, apare evocată geneza acestei cărţi, într-o explicaţie reluată, cum era şi firesc, în acelaşi mod, pe infrapaginile celorlalte volume. Nu vreo vană ambiţie de a reîmprospăta exegeza eminesciană se află la originea iniţiativei sale cărturăreşti, ci numai dorinţa de reprimenire a lecturii. Miza ar fi recucerirea acelui tip rar de lectură, lectura inocentă sau „virginală” (despre imposibilitatea căreia a vorbit cândva Vladimir Nabokov[2]) sau măcar redescoperirea farmecului lecturii făcute pe cont propriu, fără proptelele receptărilor anterioare, a cărei ingenuitate ar garanta deliciile cititorului: „Unii cunoscuţi mă întreabă de ce este nevoie de aceste comentarii. «Nu s-a scris destul despre Eminescu? Credeţi că o să găsiţi interpretări mai originale ale poeziilor lui decât cele care s-au adunat de-a lungul timpului?» Doamne fereşte, numai originale n-aş vrea să fie interpretările mele! Dorinţa de originalitate i-a făcut pe mulţi exegeţi să se… îndepărteze de textul eminescian. Este ca şi cum, la un concurs de tir, după ce primii participanţi au nimerit ţinta, următorii ar trage intenţionat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi, s-a ajuns la aberaţii, la consideraţii critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. S-a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului. Iniţiativa mea critică s-ar putea numi «întoarcerea la text». Să citim încă o dată, cu atenţie, poeziile lui Eminescu şi să încercăm să înţelegem prin ce anume ne farmecă” (Alex. Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem).

Deşi continuă să-şi evoce activitatea de mistagog al lecturii textului eminescian în termenii unei „iniţiative critice”, domnul Ştefănescu îşi creează, în toate volumele de (re)lectură a textelor eminesciene, un rol pe care îl joacă cu plăcere neistovită: rolul lectorului naiv. Un lector nutrit de erudiţia şi voluptatea lecturilor nesfârşite, din care ar vrea să insufle poftă de a citi şi reciti şi celor care nu au această experienţă.

Conştient de dificultatea pe care o are de înfruntat orice erudit când vrea să întruchipeze un cititor ingenuu, Alex. Ştefănescu încearcă să-şi ademenească publicul cu o suită de stratageme, ori mai degrabă trucuri, pentru că „pedagogul lecturii” nu uită să se bucure el mai întâi de spectacolul lecturii pe care-l regizează, făcând din educaţia cititului o artă: arta de a citi.

„Regia” organizării experienţei cititului, o experienţă pe care merită să o faci, cum mereu ne sugerează autorul cărţii Eminescu, poem cu poem, mizează pe efectul luării prin surprindere. Tehnica pare a fi aceea de a „ataca” textul eminescian (un text celebru ori, din contră, trecut cu vederea, de parcă ar fi unul minor) dintr-un unghi nefrecventat, ba poate că şi uşor nefrecventabil, întrucât este, câteodată, la limita trivialului cotidian, căruia dacă nu ne închinăm, nici nu putem să spunem că-i rezistăm întotdeauna. Se prea poate ca, pentru o seamă de cititori, ideea unicităţii fetei de împărat din Luceafărul („… mândră-n toate cele,/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”) să fie mai uşor aprehendabilă ca formulă poetică ce exprimă excelenţa, dacă-i asociem echivalentul ei de azi, după cum zice criticul, „titlu suprem de miss” (Eminescu, poem cu poem – Luceafărul, p. 31).

S-ar putea invoca multe alte asemenea „trucuri” din regia/strategia redeşteptării interesului pentru lectură, pe care criticul şi mai ales teleastul Alex. Ştefănescu le desfăşoară în cele cinci volume: convenţionalele epistole populare, după care Eminescu creează textul epistolar din Scrisoarea III, seamănă cu SMS-urile gata alcătuite de astăzi (Eminescu, poem cu poem – Scrisoarea III, p. 39), faima lui Baiazid stă în „CV-ul său de învingător” (ibidem, p. 25), iar pe vremea lui Eminescu şi a lui Caragiale, educarea unei fete la pension făcea mai convingător „CV-ul unei fete de măritat” (Eminescu, poem cu poem – Luceafărul, p. 41).

De multe ori, începutul comentariului poeziei alese reprezintă un tip de captatio benevolentiae de tip publicistic. Flatând interesul (sau poate şi gustul) amatorilor de faimă câştigată nu contează pe ce criterii, criticul îşi începe activitatea de cucerire a cititorului prin invocarea unor exemple mai neobişnuite de dobândire a recunoaşterii publice, precum acela al impunerii unui autor prin celebritatea dobândită de unul dintre personajele create de el: „Shakespeare este concurat ca notorietate de Hamlet. Cervantes – de Don Quijote. Numai un scriitor de geniu poate crea un personaj care să ajungă mai cunoscut decât el. Eminescu este concurat si el de un personaj al său, luceafărul din poemul cu acelaşi titlu” (Al. Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem – Luceafărul, p. 25).

Acelaşi criteriu al faimei, căci astăzi (ca şi altădată) faima vinde, este folosit şi în debutul comentariului făcut poemului Scrisoarea III. De această dată, argumentele utilizate ţin de retorica psihologizantă de tip adaptativ, implicând chiar un soi de tratament preventiv al narcisismului (şi autosuficienţei) prezumtivului cititor, căruia i se iartă nu numai cunoaşterea lacunară sau ignorarea de-a dreptul (motivată, se subînţelege) a unui text prea uzitat în şcoală, dar şi posibila neaderenţă la text, dat fiind caracterul nedesăvârşit al primei părţi a poemului: „Începutul poemului este ezitant şi neclar, ca şi cum Eminescu ar fi avut în minte o viziune de care era prea absorbit ca să o poată comunica” (Al. Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem – Scrisoarea III, p. 20); „După încâlcita introducere, scrisă parcă de un Eminescu absent, care, chiar în timp ce o scrie, se gândeşte deja la ceea ce va urma” (Ibidem, p. 22).

Având în vedere că poemul Scrisoarea III pare cunoscut şi celor care nu l-au citit, şarjează uşor criticul, e nevoie de o justificare în cheie psihanalitică a acestei ciudate notorietăţi, care spune mai multe despre profilul nostru psihologic decât despre poezia eminesciană: „Aproape toţi românii au auzit de el, chiar şi cei care nu l-au citit. Succesul lui comportă o explicaţie psihanalitică. Evocarea unui război pe care Ţara Românească l-a câştigat, cu sute de ani în urmă, împotriva Imperiului Otoman e o compensaţie pentru un complex de inferioritate” (Ibidem, p. 19). Şi dacă, cumva, prezumtivul receptor al textului eminescian despre victoria de la Rovine tot nu a înţeles ce-i cu nevoia de faimă de care suferă românii în mod cronic, criticul îl ajută pe neputincios, relatând un episod analog de recucerire a demnităţii noastre etnice: succesul fotbalistic al echipei naţionale din 1994 împotriva naţionalei SUA, iar asta pe terenul celei din urmă şi în cadrul unui campionat mondial! (Ibidem)

Evident că pe Alex. Ştefănescu, un virtuoz al oralităţii, merită să-l asculţi spunând (parcă jucându-se) cu o voce laborios orchestrată toate aceste lucruri (unele voit picante), pe care acum le tipăreşte în volumele Eminescu, poem cu poem. Dincolo de paginile de pură şi subtilă analiză stilistică, prezente în număr consistent în comentariile făcute textelor eminesciene, detaliile provocării la lectură, pe care am voit să le subliniem aici, ţin de o practică a lecturii, care este numai artă, una gândită să-i trezească (şi) din morţi pe cititorii letargici ori doar neglijenţi cu lecturile lor. E vorba, poate, şi de un pariu pe care criticul îl face cu el însuşi, un pariu câştigat, după opinia noastră, ori de câte ori exegetul îşi joacă, la scenă deschisă, rolul de maestru de ceremonii în… saloanele de lectură.

Cât despre impactul versiunii scrise (şi tipărite) a acestui îndrumar de seducere a lectorului temporar somnolent, timpul va decide asupra puterii lui. Cert este că avem, în cele cinci volume din seria Eminescu, poem cu poem, alte mostre de texte savuroase cu care domnul Alex. Ştefănescu şi-a obişnuit cititorii, indiferent de genul (critic sau literar) sau registrul (scris sau vorbit) pe care le abordează. Practicant abil şi devotat al „eroticii artei” (utilizînd expresia celebrei Susan Sontag), prin toate aceste volume de îndrumare şi seducţie a lecturii, autorul se situează în ceea ce am putea numi pragmatica literaturii, un domeniu diferit (dar nu străin) de spaţiul strict al exegezei tradiţionale, fie ea impresionistă sau universitară.

[1] Pentru această carte (apărută în 2005, Editura Maşina de scris, Bucureşti), autorul a primit Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române.

[2] Vl. Nabokov: „Nu poţi citi o carte, o poţi doar reciti”. Apud Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, traducere de Virgil Stanciu, Iaşi, Polirom, 2003, p. 53.