Adrian ALUI GHEORGHE

Plecăm de la un lucru greu de contrazis: toate cărțile sunt formatoare. Din cărți am luat energie, imaginație, sens, speranță și chiar disperare ziditoare. Cuvântul scris, din momentul în care l-am descoperit, a fost un fel de pătrundere în ținutul interzis. Cuvântul scris, în înlănțuirea lui de semne, de propoziții și fraze, este ca însemnarea drumului de întoarcere, din basmele clasice, cu firimituri de pâine, cu cenușă, cu nisip. Prințesa care pleca de acasă, să se inițieze, să cunoască lumea, își însemna drumul cu firimituri de pâine, cu boabe de grâu, ca să știe să se întoarcă…! De obicei, nu mai găsea drumul, se întâmpla ceva neprevăzut, care exceda sensul firesc, care complica povestea. Da, după ce intri în ținutul însemnat de cuvinte, de pâine a logosului, e greu să te mai întorci, ca să te regăsești pe tine însuți. Rătăcești, problematizezi, pui la îndoială varianta întoarcerii, nu știi când trebuie să te întorci, dacă este utilă întoarcerea. În final, te-ai întoarce, dar nu mai știi unde, nu mai știi de ce, nu mai știi când să o faci. De fapt, nimeni nu se mai întoarce, după ce a intrat în ținutul interzis, povestea unor Adam și Eva este emblematică. Sau cea a prințului din Tinerețe fără bătrânețe…, care forțează norocul, este, de asemenea, emblematică.

Care a fost prima carte formatoare citită? E greu să o spun. Am citit, după ce am învățat alfabetul, niște abecedare interbelice, care aparținuseră părinților mei. M-am născut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți de care îmi amintesc sunt un volum de poezii de Mihai Eminescu, cu coperți roșii, pe care o păstrez și azi, și o Biblie, cu multe pagini rupte sau greu de citit. Nu știam cum trebuie să citesc, așa că am învățat pe de rost tot ce citeam. A fost prima reacție, de cititor, a fost primul contact cu textul scris. Citeam și recitam ceea ce citeam. Textul vorbit este un fel de respirație care îți umple plămânul cu sete de viață, textul scris incumbă o religie. Respect cuvântul scris în orice context, chiar dacă e vorba de banalul „Nu călcați iarba”…! Îl consider și pe acesta superior cuvântului vorbit. Pentru mine, cuvântul scris a însemnat ceea ce a însemnat pentru omenire descoperirea focului. Iar a fi scriitor e o continuă joacă cu focul.

Prima carte pe care am cumpărat-o cu bani câștigați de mine din vânzarea cireșelor amare, a fost Miu haiducul, o cărțulie despre un haiduc căruia nu-i rezista nimeni, împărțea dreptate și bani, omora turci, boieri, oameni răi, în general. Și ca să recunosc aleatoriul întâlnirii cu cărțile de pe lumea asta, așa cum este și întâlnirea cu oamenii, îmi amintesc de o altă carte, cu care am fost înzestrați în familie. E vorba de Colonelului nu are cine să-i scrie, de Gabriel Garcia Marquez, carte pe care mama a cumpărat-o de la magazinul din sat, obligatoriu la pachet cu o cutie de sineală. Sineala era un colorant albastru care se punea în varul cu care se văruia casa, mai ales în exterior, înainte de Paști. Se găsea cu dificultate, așa că trebuia să achiziționezi și o carte, era un program național de stimulare a lecturii, la sate. Mama a ales pe Marquez, nu din vreo afinitate cu prozatorii sud-americani, ci fiindcă era o carte mai subțirică și implicit mai ieftină. Mi-am încercat dinții lecturii în cartea lui Marquez, eram prin clasa a treia cred și nu m-am ales cu mare lucru. Doi bătrânei își plângeau de milă unul altuia în timp ce în curte un cocoș îi smotocea pe toți ceilalți cocoși, din vecini. Abia după ce am citit Un veac de singurătate, m-am întors la povestea colonelului. Cartea aceasta am păstrat-o, mă uit la ea din când în când cu duioșie. A îmbătrânit și ea.

Chestiunea aceasta, a cărților formatoare, am discutat-o cu studenții mei, care au ales să studieze muzica, iar eu trebuia să îi învăț noțiunile de bază de estetică, muzicală și generală. Din păcate, am constatat că bieții tineri erau total necitiți, pe ici, colo mai descopeream câte unul care a mai pus mâna pe o carte. Așa că am convenit cu ei ca, până la capătul anului de studiu, să citească douăzeci de cărți. O combinație între cărți formatoare, pentru cei care vor să devină deștepți și cărți care fac literatura frumoasă. De citit într-o săptămână, dar și cărți de ținut aproape o viață.

Începeam cu Biblia, ca un corpus de texte civilizator, o carte care stă la baza civilizației umanității. Apoi Dialogurile lui Platon, ca să învețe să mânuiască concepte, să vadă idei. Le-am propus Confesiunile Fericitului Augustin și Patericul egiptean, acel corpus de povestioare morale, baza unor raționamente logice, surprinzătoare adesea, care dau sens momentelor din viață mai puțin înțelese. Apoi O mie şi una de nopţi, uriașa moștenire de povești din lumea arabă, care satisface nevoia de poveste a oricărui individ. Apoi Faust de Goethe; din Dostoievski, la alegere, între Fraţii Karamazov, Idiotul sau Crimă şi pedeapsă. Apoi, Franz Kafka cu Procesul (dar şi povestirile), Gabriel García Márquez cu Un veac de singurătate, Louis-Fernand Céline cu Călătorie la capătul nopţii, Mihail Bulgakov cu Maestrul şi Margareta, André Malraux cu Calea regală sau Condiția umană, Wiliam Golding cu Împăratul muştelor. Am mai adăugat Ernesto Sabato cu Despre eroi şi morminte, Vladimir Nabokov cu Lolita, Umberto Eco cu Numele trandafirului, Honoré de Balzac cu Iluzii pierdute, Boccacio cu Decameronul și Jack London cu Martin Eden. Am pus pe lista aceasta provizorie Martin Eden, pentru modelul de parvenire culturală a personajului principal, pentru setea sa de a afla, de a se instrui. Nu am urmărit foarte riguros dacă au citit ceva din ce le-am dat, dar mulți dintre studenți mi-au spus că, dacă profesorii lor din liceu le-ar fi dat niște liste asemănătoare, ar fi fost mult mai câștigați.

Reperele mele, care m-au marcat în timp?

Cartea copilăriei: Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain (plus Basmele românești).

Cartea adolescenței: Martin Eden de Jack London (dar și Cireșarii de Constantin Chiriță).

Cartea pe care ați dărui(t)-o cel mai des: Biblia (dar și poezii de Rilke, Rimbaud, Pessoa, Kavafis, Sandburg etc.).

Cartea celebră necitită: Frații Karamazov de Dostoievski (după ce am citit cam tot Dostoievski, în post-adolescență, am pus deoparte Frații Karamazov, ca pentru o lectură tihnită; am luat-o după mine prin lume, am citit fragmentar, am amânat; deși o am în bibliotecă, la loc vizibil, am nostalgia anilor în care ar fi trebuit să o citesc).

Cartea de pe noptieră: Biblia (dar și cărți de Cioran, Eugène Ionesco, Borges, Kafka, Harms, Unamuno etc., pe care îi rotesc, în funcție de stare; dar și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, a lui I. D. Sîrbu).

Cartea momentului: Salvarea focului de Guillermo Arriaga (plus toate celelalte cărți semnate de acest spectaculos prozator sud-american; plus toate cărțile lui Roberto Bolaño, începând cu Nocturnă în Chile; dar și cărțile semnate de Guzel Iahina: Zuleiha deschide ochii, Copiii de pe Volga, Trenul spre Samarkand).

Cartea discretă pe care vreți să o faceți mai cunoscută: Citadela de Antoine de Saint-Exupéry (dar și Cartea neliniștirii a lui Fernando Pessoa; ca și Jurnalul fericirii a lui N. Steinhardt).

Mai departe…?

Piatra Neamț, ianuarie, 2025