Dinu FLĂMÂND

Când, pe la mijlocul anilor ʼ80, ajun­geam pentru prima dată în Portugalia nu mică mi-a fost surpriza să-l aud pe ma­rele meu prieten Lobo Antunes vor­bindu-mi despre Mihai Eminescu, chiar cu referințe concrete la unele din poe­me­le poetului nostru na­țional, citit de el în limba portu­ghe­ză. Până atunci eram con­vins că nu doar literatura română ci chiar România, ca țară evanescentă în­tr-o dictatură remi­nis­centă, nu existau, pen­tru noile gene­ra­ții de la marginea ocea­nului, abia scă­pa­te de propria lor dic­tatură, decât un­de­va pe harta teri­to­ri­i­lor încă ne­des­co­pe­rite de caravelele lusi­ta­nilor – o abso­lută terra incognita. Știam doar vag că în perioada interbelică se stabiliseră spe­ciale legături, diplo­ma­ti­ce și culturale, între aceste extreme euro­pene ale lati­ni­tă­ții, poate facilitate și de faptul că între dinastiile regale din cele două țări exis­tau și strânse legături de ru­de­nie. Iar ca admirator al lui Mateiu Caragiale cu­noș­team, desigur, prietenia lui cu con­su­lul portughez interbelic Michel de Brederode trimis la București, de­venit unul din „craii” faimosului ro­man pe care îl admirăm cu toții, de nu cum­va chiar unul din posibilii ins­pi­ratori ai crepuscularului Mateiu. Cât despre tre­cerea lui Mircea Eliade și a lui Lucian Blaga pe acolo, nu-mi făceam ilu­zii să mai fi rămas numele lor în me­mo­ria cul­turală a multor lusitani.

Dar în aceleași zile aveam să constat că numele lui Eminescu le era familiar și altor scriitori portughezi care mă ono­rau cu atenția lor: Eduardo Lourenço, Sophia de Mello Breyner Andresen, Jose Cardoso Pires, Pedro Tamen, Fernando Assis Pacheco sau Núno Judice. Cu to­ții avuseseră în mână o edi­ție bilingvă cu poeme de Eminescu, tipă­rită la cen­te­na­rul nașterii poetului nostru de suflet, în 1950, la Lisabona, prin dubla străda­nie a românului Victor Buescu și a por­tu­ghe­zu­lui Carlos Queiros, care semna­seră tra­du­ce­rea la această ediție bilingvă deve­ni­tă de referință. Iar excepționala ediție be­ne­ficiase și o prefață scrisă chiar de cele­brul nostru Mircea Eliade, într-o peri­oa­dă în care el găsise argumentele unei con­­vingătoare comparații între Eminescu și Camões, deși cei doi tră­i­seră la mare distanță, în timp și spațiu, unul de celălalt.

Dar îmi era imposibil să dau peste această carte, devenită deja o raritate bi­blio­filă. Abia recent am găsit-o, și am pu­­tut s-o țin în mână, în biblioteca poe­tului și prietenului bibliofil José Manuel de Vasconcelos, cunoscător și al altor tra­duceri din literatura română apărute în aceiași ani (Creangă, Rebreanu, Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati ș.a.) sau din tezaurul literaturii noastre popu­lare, multe semnate tot de Victor Buescu, autor și al unui dicționar româ­no-portughez publicat postum. Iar în acel moment mi-a deve­nit limpede că această ediție trebuie edi­ta­tă în România și reeditată pentru spa­țiul literelor din țările lusofone (amin­tin­du-mi și de un important eseu al po­e­tului Marco Lucchesi, actualul direc­tor al Bibliotecii Naționale din Rio de Janeiro, care, pe bu­nă dreptate, scotea în evidență mi­nu­na­ta paralelă stabilită de Mircea Eliade între Luis Vaz de Camões și Mihai Eminescu – amândoi „cuceritori de lumi noi”). Să-i mulțu­mim cu această oca­zie profesoarei Helena Carvalhão Buescu, și fraților dom­niei sale, moș­te­ni­tori ai marelui uma­nist, pentru permi­siu­nea de a reali­za această nouă ediție (du­pă prima edi­ție apă­rută tot la Editura Junimea, în 2000, în­grijită de Aurelia Merlan, într-o pe­ri­oa­dă ceva mai tulbure, drept pentru care a trecut în bună măsură neob­servată).

Faptul că un clasicist, poet și tra­du­cător român, devenit eminent profesor în lumea universitară din capitala Portugaliei, și-a consacrat câțiva ani buni traducerii unor poeme din Eminescu, pe care cei mai săraci cu du­hul le consideră intraductibile, era deja promisiunea unei reușite. Mai cu seamă că el și-a asumat rolul de her­me­neut al lui Eminescu, dintr-o pers­pec­ti­vă uni­ver­sală dobândită nu doar în anii buni ai stu­diilor de greacă și latină de la uni­ver­sitatea interbelică bucureșteană, dar și la Sorbona, iar mai apoi la Lisabona. Iar her­meneutul român Victor Buescu a pro­cedat inspirat când și-a asociat ca tra­ducător un important poet și eseist mo­der­nist portughez, cu ample disponi­bili­tăți intelectuale, fost prieten și susținător al lui Fernando Pessoa. E vorba de Carlos Queiroz, care pro­babil a asociat la reconstituirea sune­tu­lui și a melodiei poemelor emines­ci­e­ne în portugheză și unele sunete pre­zen­te în heteronimia clasicistă a lui Pessoa; iar din această co­la­borare a rezultat nu doar o riguroasă res­pectare a seman­tis­mu­lui eminescian, dar și o „lichefiere”, o restituire a me­lo­di­cității versului ro­mâ­nesc (cât a fost po­sibil) în spiritul acestei limbi portugheze care comunică prin ape freatice cu lim­ba română. Ex­pe­riența acestei colaborări este relatată chiar în preambulul acestei antologii, ea poate deveni sursă de me­di­tație, încă una, despre aventura tradu­ce­rii creatoa­re. Să ne bucurăm așadar de această res­tituire și reconstrucție de o mare deli­ca­te­țe spirituală, alcătuită în­tr-o perioadă teribilă imediat după a doua confla­gra­ție mondială, destinată nouă, poate în vremuri mai bune.

(Dinu Flămând, notă explicativă la volu­mul Mihai EMINESCU, Poezii/Poesias; ediție coordonată de Dinu FLĂMÂND; selecție, traducere, prefață și note de Victor BUESCU; cu colab. lui Carlos QUEIROZ; eseu de Mircea ELIADE; postf. de Aurelia MERLAN. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Iași, Junimea, 2025.)