Noemina CÂMPEAN

Andrei Zbîrnea, Valea săpunului, Editura ART, 2025

Primele pagini ale volumului lui Andrei Zbîrnea, Valea săpunului, publicat la editura ART în 2025 (în Colecția Pocket, coordonată de Mihók Tamás) sunt deosebit de percutante: ISBN-ul și cuprinsul sunt barate (sau efectiv șterse) din repertoriul de obiecte imaginate ale cărții în ideea că, probabil, numai pe resturile resemnificate ale ruinelor poate avea loc o scriitură cu totul nouă. Ironic-ludică sau, dimpotrivă, cât se poate de gravă, intenția de a face ca titlurile și obiectele aferente să dispară se originează într-o modalitate inedită de construire a discursului actual, o nouă posibilitate de întâlnire a lanțului liberei asocieri a subiectului cu narațiunea sa. Elementele înșiruite în tabla de materii ștearsă (cu săpunul?) – panoul, improvizația, fragmentul, osmoza, rondelul, elegia ș.a. – nu au (aparent) nicio legătură cu cele tratate în paginile ce urmează. „Scanarea prezentului, nu a gândurilor/ scanarea personalității, nu a facturilor/ ne așteaptă țesături atent împăturite/ ne așteaptă zăpada aproape orizontală/ din piața mică/ ne așteaptă o viață” (pp. 19-20) – iată un exemplu din acest demers programatic de ștergere fațetă cu fațetă a mulțimii de obiecte cu funcție deloc întâmplătoare în economia impactului poetic.

Ceea ce se edifică ritmat, secvență cu secvență, pe rămășițele vechilor obiecte reprezintă, așa cum anunță chiar unul dintre cele patru motto-uri ale cărții, „o plasă de vise” (din Maria Manolescu, Vânători-culegători), o dinamică aparte de senzații, angoase și așteptări, desfășurată pe scheletul celor patru anotimpuri denumite în limba norvegiană, autorul fiind fascinat de întregul spațiu scandinav. Patru anotimpuri așadar – vinter, vår, sommer, høst –, valorificate poetic în ordinea semnificației (și a nostalgiei) personale, după o logică a sensului existenței și a erorii ce mi-a evocat filmul lui Kim Ki-duk din 2023, Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, prin aceea că supranaturalul cotidian (chiar înspre realismul magic) și fantasmele nu trebuie refulate, căci ele întăresc atât relația cu simbolicul, cât și căutările identitare idiosincrazice ale eului.

Arcuind niște date precise în care poemele sunt concepute (majoritatea în 2023), figura feminină ce călăuzește circuitul dintre Valea Săpunului și Oslo este Crăiasa, cu natura sa ambivalentă de grație tutelară și tentație: „capătă volum/ capătă tot mai mult volum/ inflexiunile curgerii/ alternanța dintre sud și vest/ cotloanele colorate/ aurora boreală dintre pleoapele crăiesei/ săpunul urcă la suprafață/ tenacitate e cuvântul care ne definește/ învață să-ți subliniezi realizările fără să te lauzi/ vezi joburile la care au aplicat alți candidați ca tine/ capătă sens capătă volum/ tot mai mult volum/ ți-ar prinde bine oare briza din valea săpunului.” (din Alternanță, p. 22) Miza trimite însă la valențele psihice ale glaciarului mitic ce acoperă întregul topos tematic și circumstanțial de la nord la sud, de la tărâmul lui Hans Christian Andersen până la autohtona Vale a Săpunului din Sibiu (cu multiple destinații precum râu, parc, cartier, câmp, fostă plajă…). Corelativ, enigma se întrevede în ștergerea sau retragerea subiectului din obiectele pe care le numește și, totodată, în pilda din basmul Crăiesei: cei care nu vor deveni precum copiii nu vor intra în împărăția îndelung promisă.

Dacă pentru Freud obiectul este pierdut în manieră paradigmatică și irevocabilă pentru totdeauna, neexistând decât în orizontul lipsei și al unei căutări repetitive fără reușită sau satisfacție (jocul „Fort-da”, cu bobina care apare și se retrage sau apare tocmai pentru a se retrage), Jacques Lacan instituie în al patrulea său seminar din 1956-1957, La relation d’objet, obiectul a ca obiect cauză a dorinței. În seminarul al zecelea, Angoasa, 1962-1963, Lacan explică de ce anume alege să îl desemneze printr-o literă: el desemnează „o funcție ce ar permite recunoașterea identității obiectului în diversele incidențe sub care el apare”. Prin urmare, Lacan consideră, realizând o critică asiduă pe parcursul mai multor seminare, că obiectul nu va putea fi niciodată întreg sau ideal, el este mai degrabă parțial și comunică doar o parte din așa-zisul întreg, de aici și dorința care se insinuează între obiect și subiect prin intermediul pulsiunilor (orală, anală, falică, scopică și invocantă). Din punct de vedere freudian, dacă obiectul este pierdut, subiectul nu mai are acces la el decât parțial, adică prin reprezentări și urmele pe care acestea le lasă în existență. Astfel, obiectul a reprezintă o absență rămasă definitiv în stadiul imposibilității de înlocuire, iar relația ca atare cu obiectul aparține registrului imaginar. Cum se aplică această demonstrație la Valea Săpunului?

Paleta de obiecte utilizată de Andrei Zbîrnea, mai ales în poemele de iubire adresate Crăiesei, se metaforizează pentru a camufla angoasa, pierderile succesive și golul circumscris de orice balon de săpun (corelativ titlului): „ultima formă de iubire vine din spărturi îmi spui/ traseele din valea săpunului se configurează după pălăria de lână/ și după singurul fluture supraviețuitor dintr-o coală maronie” (din Prima scrisoare către crăiasă featuring Sergiu Vaida, p. 47). În definiție lacaniană, metafora presupune substituirea în lanțul discursiv a unui semnificant cu altul, dar substituirea nu trebuie înțeleasă ca o comparație, ci ca o identificare, una cu natura obiectului tocmai ca advenirea semnificației poetice să fie mai elaborată (din «La métaphore du sujet», Écrits, 1960). Obiectele care funcționează ca monedă de schimb înspre satisfacerea inconștientă a dorinței se transferă dintr-o existență interioară într-una a realismului crud și palpabil, dar, paradoxal, tușele de aneantizare specifice unor versuri sau ștergerea subiectului din ele să nu mai fie atât de înspăimântătoare, ci, dimpotrivă, să îmblânzească angoasa: „de ceva timp: copilul-atom/ bule de săpun în loc de lacrimi/ ventuze în loc de brațe/ instinctiv își asumă acțiuni/ pronunță ótta și alte cuvinte/ bule de săpun în loc de lacrimi/ alegi calea alegi valea/ alegi suplimentele mnemonice/ alegi mâncărurile strong calorice/ mă gândesc la crăiasă și la pomul de crăciun/ care ne bloca accesul către leagăn/ în pauzele de neuroplasticitate ne plimbam prin aftonland/ pe termen lung sufletul capătă culorile gândurilor tale” („Neuroplasticitate”, p. 64).

În același registru al precarității în care distanțele dintre spațiile imaginare se diminuează evolutiv, până spre finalul volumului („distanța ne face bine distanța ne vindecă”, p. 74), utilizarea (prea) frecventă a cuvintelor norvegiene, a expresiilor japoneze, a referințelor livrești din Marc Aureliu, Scânteia, Iustin Panța, Academia, chatGPT, a inserțiilor de versuri de cântece celebre din multiple registre, a notificărilor fotbalistice… nu ar avea alt țel decât de a re-susține obiectele în căderea sau în pierderea lor succesivă, astfel încât spațiile mitice personale să se suprapună: sudul cu nordul, Valea Săpunului cu orice colț fantastic din Scandinavia. Până la ce punct, către ce fel de schimbări de destinație și spre conturarea cărui alt nou ombilic, rămâne de văzut, însă la Andrei Zbîrnea se poate discuta deja despre o continuitate topologică: „nu voi mai lipsi de ziua ta/ voi alege blablacar anxietatea/ pe pauză nedeterminată și uleiuri esențiale de geranium/ ne vor striga numele/ și îmi vei șopti că trece/ de data asta nu voi avea nimic de obiectat/ voi cerceta dressingul cu pălării de lână/ voi lăsa pleoapele să-mi cadă/ nu va conta/ ne vor striga numele” (din „Otopeni-Salonic”, p. 79).