Frăguța ZAHARIA

Dorina Georgescu, Moștenitorii, colecția „Celelalte cuvinte”, Editura Junimea, 2025

Pentru Dorina Georgescu a scrie e modul ei propriu de a trăi la maxim, de a se ridica pe primejdioasele culmi ale existenței umane, de a explora și actualiza potențialități ce țin de idealul moral uman. Da, umanitatea Dorinei Georgescu se fundamentează, este înțeleasă, asumată și pusă la lucru întocmai cu renumitul imperativ categoric kantian, în sensul deplin al deon-ului grecesc tradus în fapte nu prin „trebuie”, ci prin „se cuvine”. Fiecare cuvânt al scriiturii sale are acea rezonanță care-i dă sensurile unui pământ din care ritmurile cosmice fac să țâșnească viața și întrupează o închinare către obârșia necunoscută a zămislirii.

Romanul Moștenitorii, arhitectonică tripartită, se conturează într-o zilnică succesiune de jurnale narative. Trei jurnale, ale celor trei personaje aflate, am zice, într-un dialog atipic: Vlad, adolescent în formare se adresează câinelui Thor; Silviu, adult în criză existențială, interacționează cu Genius, un avatar digital, clovn ironic; Lea, femeie matură, poartă o conversație imaginară cu tatăl recent decedat, un anume monolog ritualic la mormânt. Însă aceste „dialoguri” nu sunt decât niște veritabile introspecții, analize critice ale interiorității celei mai intime, luând forma: unei confesiuni inițiatice (Vlad-Thor); a autoanalizei ironice, lucide și sarcastice (Silviu-Genius); a jelaniei și reconcilierii (Lea-tatăl decedat).

Revenind, Thor, confesorul mut care nu răspunde, ascultă, iar în ascultarea-i atentă creează spațiul de siguranță afectivă pentru Vlad. Dacă dintru început pare a fi doar un transfer de frică și dorință, doar o proiecție a neliniștilor asupra câinelui, ca inițiere afectivă relația Vlad-Thor devine ritual de trecere, de asumare a unei identități. Mai mult, prin asigurarea unei intimități radicale în care câinele nu este doar un animal, ci instanță afectivă și simbolică, cititorul devine martorul unei relații neconvenționale. „Ce noroc am cu tine, Thor! Ești singurul care îmi alină sufletul! Tocmai am încercat să contactez câțiva colegi, dar nu am reușit. Nu a răspuns niciunul la telefon.” (p. 46)

Dialogul Silviu-Genius se instituie ca proces de alegere și asumare morală, unde tehnologia se arată ca mediere a conștiinței, Genius nefiind un simplu program, ci instanță de reflecție cu a cărui ajutor se ivește dinamica dialectică în confruntarea dintre Silviu și sinele său ironic, iar clovnul se transformă în simbol al lucidității travestite, al adevărului incomod. „Te distrez, Genius? Fac și eu haz! Atât cât pot! Ce altceva ar fi mai nimerit? Viața, Genius! Oare libertatea este sinonimă cu dorința?” (p. 148)

Discursul Leei, ca jelanie și reconciliere, capătă forma doliului activ. „Iubitul meu tată, ca de obicei, văd o mare de flori. De curând am aflat că tot timpul au trecut sătenii pe aici. Eu am venit să-ți spun că a fost inundație în sat. Am suferit toți. Am trăit zile de coșmar, însă printre toate acestea, am înțeles că tu ai murit. Observi, tată? E prima oară când reușesc să pronunț această propoziție: «Tu ai murit!»”. (p. 200) Totodată, ca instituire simbolică, Lea rescrie istoria satului, asumă maternitatea cosmică și din fiică devine mamă fondatoare, demers prin care suferința este investită cu sens de trecere ontologică.

Orientată și atentă la sensurile vieții, autoarea romanului Moștenitorii transformă reflecția într-un exercițiu firesc. Trăită ca experiență a duratei, „punerea în locul celuilalt” devine o formă de „simpatie cu sinele”. Volumul poate fi citit și ca o explorare a eului – a conștiinței – în care subiectul se observă și se descoperă printr-un act de intuiție. O polifonie de conștiințe dedublate, în care fiecare „tu” este o oglindă afectivă, strategie narativă ce îmbogățește romanul de conștiință prin arhitectura-i afectivă și ontologică, construindu-se modular prin episoade de criză, revelație și instituire, într-o spirală epică în care temele revin, se adâncesc, suferă transformări radicale.

Finalul nu reprezintă nicicum o închidere, ci amplă deschidere spre firescul vieții trăite cu rost, în comuniune. Cu alte cuvinte, doar împreună răzbindu-i multiplele încercări, dincolo de toate provocările ei. Repetata scenă cu Lea la mormântul tatălui se înscrie în registrul reconcilierii și al unui nou început. Totodată, inundația, festivitatea și discursul, altfel spus, scenele comunitare sunt noduri de sens colectiv în care individul se dizolvă în apartenență. „Am vești, tată! Ieri după amiază a avut loc celebra ședință de la primărie, în care s-a discutat planul monografiei. M-a surprins atmosfera. Erau acolo primarul, părintele Mihail, profesorul de geografie, consilierii și câțiva invitați. Și fiecare a avut de spus câte ceva. A fost o întrunire lungă, însă am împărțit sarcinile și rămâne ca fiecare să acționeze cât mai eficient.” (p. 120)

Elementele de sprijin ale întregii construcții rezidă într-o perpetuă afirmare a vieții și a unui optimism cu ajutorul căruia Dorina Georgescu este convinsă că se poate depista și, mai ales, depăși erorile tuturor acțiunilor manifeste. O atare investire ne duce cu gândul la modificarea adusă de Bergson principiului cartezian, insuflându-i sum-ului din cogito ergo sum viață. Descoperirea unei lumi nemărginite, a unei vieți inepuizabile dincolo de acel cogito gol, aduce cu sine reconfigurarea în vivo a sum-ului.

timpul în spirală

Dorina Georgescu pune în lumină viața și semnifică o nouă manieră de cunoaștere (intuiția), inseparabile, de altfel, în relația lor firească, naturală. Prin simplul, dar esențialul „eu trăiesc”, acordă vieții cea mai înaltă valoare gnoseologică și metafizică. În plus, se distanțează de lumea sensibilă și plonjează în trăirea lăuntrică, acea viață interioară care se scurge necontenit. Apreciind-o în durata-i pură și ca devenire radicală, viața sufletească se profilează mereu și hotărâtor. „Există (…) tonuri diferite de viață, iar viața noastră psihică poate fi jucată la înălțimi diferite (…) după gradul nostru de atenție la viață” (Henri Bergson).

Desfășurare a timpului în spirală: dinspre trecutul cu al său balans reușită-eșec, într-un prezent marcat de suferință la limită, de indecizie și uneori letargie, spre un viitor al comuniunii și continuității în lumina tradiției satului românesc ancorat lumii în complexitatea-i actuală și, mai ales, a continuității în conștiința cititorului, romanul Moștenitorii stă sub semnul întâlnirii-eveniment, care nu e decât efectul identității cu sine însuși a unei individualități adevărate, a unei stări subiective unitare, continue în timp și consecventă sieși. Aici, timpul ca durată capătă valoare deosebită și apare ca principiu de continuitate și unitate a existenței individuale. Prelungit în prezent, trecutul își dă întâlnire hic et nunc cu viitorul. Este modul în care dăinuie durata concretă a vieții interioare, viața însăși în ceea ce are ea mai intim și mai profund, asemănătoarea unei melodii la infinit. Chiar lumea din Moștenitorii cunoaște o durată proprie și, astfel înțeles, realul însuși se creează treptat în interiorul unei durate absolute. Pe lângă meritul de a propune o sinteză comprehensivă a evoluției lumii satului românesc, Dorina Georgescu a spiritualizat inteligența, a redresat știința și a propus faptele – așa cum ar spune Jacques Chevalier: „Nu a suprimat misterul, l-a refăcut.” Romanul propune o perspectivă rafinată asupra moștenirii: nu ca avere, ci ca vibrație interioară, ca o arhitectură invizibilă care modelează destine și deschide cititorului o reflecție nouă asupra felului în care trecutul își prelungește ecoul în prezent. Un demers profund și necesar, care-și refuză spectaculosul, mizând pe intensitatea trăirii. Cititorul nu este doar martor ocular, ci invitat ca participant activ la devenire, la chiar propria-i devenire.

Cu alte cuvinte, Moștenitorii este despre cum devenim ceea ce suntem prin trăire intensă ca un fel de ardere continuă; prin emoția aptă de a surprinde în fulgerarea clipei ceea ce este important și durabil, descoperind astfel că ceea ce domină ființa nu este altceva decât mirajul spre care se îndreaptă.