Petre ISACHI

Caliopia Tocală, Faustia. Resetare, Editura Junimea, 2024

În volumul Faustia. Resetare, autoarea nu face, cum s-ar părea la o primă vedere, un „elogiu al îndoielii” de sine, ci mai curând definește perfect condiția omului digital, trăitor în epoca post-adevărului/ post-umanului, a omului peren, „bătut de gânduri”, pedepsit să ajungă a nu se mai (re)cunoaște pe sine însuși, să devină cea „mai inconsecventă ființă între efemer și universal” (p. 70). Căderea în incertitudine reconfigurează postmodern-labirintic poezia și interogativitatea Caliopiei Tocală, care nu speră altceva decât libertatea interioară și utopica metafizică medieval-mântuitoare a omului faustian – o stranie întruchipare a socratismului, faustianismului, a donquijotismului, plus eternitatea întrebării-de-sine, a îndoielii poetice appolinico-dionysiacă. Lucidă cioranian – „să te aștepți oricând, la orice, de la oricine, inclusiv de la tine însuți” –, sceptică, învățând eminescian să moară, „Mi-am golit sufletul de mine,/ înmulțindu-l în iubire,/ amintirile ard fascinant în ochiul schilod,/ fiecare zi e un doliu mut,/ azi mor/ ca să renasc în mine/ mâine” (Scleroză sufletească), scriitoarea intuiește goethean „mecanica subtilă a cosmosului” neînțeles și misterios. Poemele sunt simultan „bucăți de suflet”, sincope existențiale, scenarii neorealist-expresioniste, evenimente ale adevărului, descărcări de interogații și prejudecăți în palimpsest, aproximații ce zeifică rătăcirea, nenumărate ființări „a încă trei făpturi identice mie”.

Heideggerian vorbind, adevărul din resetările poetice ale Faustiei e mereu un altceva aflat întotdeauna altundeva decât acolo unde îl căutăm noi, lectorii care-l așteptăm sisific, pe același Godot. Vocația dubitativului și voluptatea indeterminării heraclitiene îi permite scriitoarei „să revele în palimpsest” sub „semnul geometriei” barbiene și să gândească faustic jocul incertitudinilor „osmoza contrariilor”, a unor motive/ teme, precum: ubi sunt, fortuna labilis, fugit tempus, chemarea necunoscutului, vanitas vanitatum, dar, mai ales, să reconfigureze cerebral, labirintul problematic al civilizației/ culturii secolului XXI. Sortită să se petreacă în virtual și interior, aceasta ne obligă să ne căutăm orbește în Tot și întru toate și să ajungem să fim ceea ce facem, dar și ceea ce nu facem, adică să ratăm și să călcăm cu indiferență absurdă însăși condiția dată.

Mă simt obligat, în încheiere, să-l rog pe fratele meu, lectorul, să (re)citească poemul epico-lirico-dramatic „Poezia, ce mai e?”, spre a se convinge că „toți trăim într-o datorie stupidă”, iar el, deși homo digitalicus, rămâne „o ființă limitată în timp și destinată morții” (Heidegger) și-n același timp, o „sursă primă și ultimă a jocului secund”, omenesc, prea omenesc, care continuă să sfideze limitele „cercului strâmt”, printr-o transgresiune a imediatului cameleonic, luminat intermitent de veșnicia nonconformismului cosmic. „Faustia” configurează un alter ego al poetei/ omului care presimte abisalitatea și vecinătatea infinitului, încât caută eminescian, salvarea sinelui, îndreptându-și gândul faustic, prin puterile voinței, spre ontologicul pur. Cum? Dându-i cuvântului, peste „dansul valurilor – forță, demnitate și lumină”, adică transformându-l din semn al Ideii, în ființă vie. Acesta mi se pare a fi rolul asumat de poeta melancolicelor resetări cosmice.