Oana BOCA STĂNESCU
manager cultural și consultantă în comunicare

Acum mai bine de opt decenii, Jorge Luis Borges ne lăsa moștenire una dintre cele mai neliniștitoare și mai fertile metafore ale culturii: Biblioteca Babel. Am recitit zilele acestea textul și mi s-a părut mai actual ca oricând. Ceea ce părea, la momentul în care a fost scrisă, o fantezie metafizică despre infinit și despre imposibilitatea de a găsi sens într-o lume în care există toate textele posibile seamănă astăzi, în mod straniu, cu experiența noastră cotidiană.

[Cei care vor să (re)citească textul îl pot găsi în volumul Moartea și busola – proza completă, volumul 1, în traducerea Cristinei Hăulică, publicat în seria de autor J.L. Borges din colecția „Biblioteca Polirom”.]

De-a lungul a zece pagini, Borges imaginează un univers alcătuit din galerii hexagonale care adăpostesc toate cărțile posibile, toate combinațiile imaginabile și inimaginabile de litere și semne de punctuație. Biblioteca cuprinde astfel tot ceea ce poate fi formulat în limbaj: de la autobiografiile arhanghelilor și istoria fidelă a viitorului până la nesfârșite volume de nonsens, în care repetiția, hazardul și haosul se multiplică la infinit. În fața acestei totalități copleșitoare, locuitorii Bibliotecii caută cu disperare o carte care să conțină un sens, convinși că, undeva, în această arhitectură complicată, trebuie să existe răspunsul.

Mi se pare că aici se află una dintre marile ironii amare ale prezentului nostru: viitorul cărții nu mai este o ipoteză distopică, ci a devenit, într-o anumită măsură, realitatea noastră. Noi chiar părem să trăim într-o formă contemporană a Bibliotecii Babel. Iar drama noastră nu este că vom rămâne fără texte, ci exact opusul: că suntem înconjurați de ele. Pardon: suntem sufocați de ele.

În acest peisaj suprasaturat, asistăm la o dispariție mai puțin spectaculoasă și despre care simt că vorbim prea puțin. Și este vorba despre o dispariție cu efecte pe termen lung: retragerea în umbră (dispariția încet-încet a?) editorului ca autoritate culturală.

Nu spun că editorii dispar fizic. Editurile există în continuare, publică, traduc, lansează noi titluri. Ba chiar își schimbă părul, imaginând alte formule de echitate pentru câștigurile financiare ale autorilor. Ceea ce riscă să dispară este însă figura editorului de cursă lungă, a editorului cu har: profesionistul care citește fără grabă, care poate vedea într-un manuscris încă imperfect o carte ce ar putea deveni un reper, care are răbdarea de a lucra luni întregi cu un autor, de a tăia, de a muta, de a întreba, de a contrazice, de a verifica, de a reveni.

Dispariția editorului cu har nu este doar o problemă economică pentru o industrie care este oricum fragilă: pierderea editorului înseamnă pur și simplu dispariția unui filtru cultural important.

Poate că aceasta este una dintre cele mai puțin discutate forme de putere ale editorului: nu puterea de a spune „da” sau „nu”, ci puterea de a acorda unei cărți… timp.

Am fost învățați să privim evoluția tehnologică drept o eliberare – și, da, într-un fel, chiar este. De fapt, tot ce se întâmplă de la reproducerea mecanică a frumosului încoace a venit cam cu aceeași promisiune: să scoată obiectul cultural din cercul restrâns al celor care îl pot produce și controla și să-l facă accesibil unui număr tot mai mare de oameni. De la tiparul lui Gutenberg la fotografia multiplicabilă, de la radio și televiziune la internet și, astăzi, la inteligența artificială, fiecare revoluție tehnologică a spart câte o poartă și a lărgit accesul la cultură. Și bine au făcut.

O carte nu se naște doar din impulsul solitar al autorului

Apariția self-publishing-ului și a platformelor prin care oricine își poate publica manuscrisul în câteva minute a dărâmat multe dintre vechile porți de acces: gatekeeper-ii, cum le spun manualele de publishing. Autorul nu mai depinde în aceeași măsură de un sistem editorial închis și poate ajunge direct la cititori. Este o libertate reală și ar fi absurd să o negăm.

Doar că orice libertate vine cu niște limite și poate produce, la un moment dat, și propriile probleme. Odată cu eliminarea unora dintre bariere, riscăm să pierdem și acele „laboratoare” discrete în care o carte se transformă din manuscris în operă.

Fac parte dintr-o generație care este convinsă că o carte nu se naște doar din impulsul solitar al autorului. Ea se poate naște și din întâlnirea acestuia cu un redactor bun, cu un editor care are curajul să-i spună că un capitol nu este în regulă, că o frază este prea mult, că o idee importantă a rămas insuficient dezvoltată. Se naște din corecturi repetate, din documentare, din verificarea riguroasă a faptelor, din șlefuirea stilului și, mai ales, din dialog. Iar istoria internațională a publishing-ului de carte este plină de astfel de exemple: de mari scriitori ai lumii care s-au format prin coabitarea cu un editor plin de har – despre o parte dintre ei sunt recunoscătoare că am putut scrie chiar eu, la rubrica LiteRAME din Scriptor.

Una dintre marile „probleme” ale meseriei de editor profesionist este că, prin natura ei, se desfășoară lent, că are nevoie de timp. Or, una dintre marile presiuni ale prezentului este viteza. De fapt, aș spune că trăim vremuri în care simt realmente un dispreț față de lentoare. Totul trebuie produs repede, distribuit repede, consumat repede și înlocuit repede. Mi se rupe inima când văd că o carte bună nu a pornit cu viteza care trebuie către cucerirea cititorilor, căci știu că după jumătate de an – un an este deja considerată un titlu vechi și mutată pe rafturile mai din spate, pentru ca mai apoi să aștepte să fie încărcată într-una dintre cutiile triste de retur.

Secole la rând, puterea a cenzurat prin interzicere: prin confiscarea cărților, prin arderea lor, prin liste de texte interzise, prin controlul tiparului. Astăzi, fără ca cineva să mai aibă nevoie să ardă o carte sau să controleze ce se tipărește, putem obține un efect asemănător prin simpla multiplicare a zgomotului.

Nu mai trebuie să ascunzi o carte: este suficient să o faci imposibil de găsit. Și poate că acesta este chiar cel mai mare paradox al abundenței digitale.

Și aș mai vrea să semnalez un aspect, foarte important, aș spune: editorul profesionist nu este doar un intermediar între autor și piață: un căutător și un șlefuitor de manuscrise. Desigur, este și asta, însă el mai reprezintă ceva: un editor cu har este un constructor de contexte. El nu publică doar o carte. În timp, construiește un catalog, iar un catalog bun este una dintre cele mai subtile forme de memorie culturală. Cărțile unei edituri încep să vorbească între ele. Un autor îl luminează pe altul. Un debut neașteptat poate schimba direcția unei colecții. Și tot așa…

Există o întrebare pe care eficiența nu o poate rezolva, iar această întrebare este simplă și complicată în același timp: „oare chiar trebuie ca acest manuscris să devină carte?”.

Nu știu cum să o spun, dar e o întrebare editorială în sensul cel mai profund și mai sănătos al cuvântului. Și este o întrebare pe care inteligența artificială o poate formula, o poate imita, o poate argumenta, dar la care cultura va trebui, pentru mult timp de acum înainte, să îi găsească un răspuns prin oameni: mai exact, prin editori cu har și prin echipele de specialiști pe care ei se pricep să le cultive în jurul lor.

Un mediator între prezent și viitor

Valoarea unei cărți nu poate fi redusă la performanța ei de piață. Unele cărți trebuie publicate tocmai pentru că nu există încă o piață pentru ele. Unele traduceri sunt necesare tocmai pentru că presupun costuri și riscuri. Unele debuturi merită timp tocmai pentru că nu seamănă cu nimic din ceea ce se vinde în acel moment.

Tot timpul, marile edituri au dat dovadă de această formă de curaj: au înțeles că o cultură nu se construiește doar din ceea ce cititorul știe deja că își dorește. Uneori, editura trebuie să inventeze dorința de lectură. Să-i spună cititorului, simplu, dar cu un pic de curaj: încă nu știi, dar ai nevoie de această carte. Iar aici editorul devine mai mult decât un profesionist al pieței. Devine un mediator între prezent și viitor, oricât de pompos ar risca să sune asta.

Aș putea da multe exemple, dar îl voi pomeni aici pe unul dintre preferatele mele. Un astfel de moment de cotitură a fost campania „Votează literatura tânără!”, lansată de Editura Polirom în 2004, un eveniment care a contribuit decisiv la impunerea generației 2000 și la reconfigurarea pieței literare autohtone, mutând atenția publicului către literatura contemporană și către o nouă generație de scriitori. Dincolo de succesul punctual al campaniei, miza ei mi se pare astăzi și mai interesantă: editura nu a așteptat ca o dorință deja existentă în piață să-i spună ce să publice. A creat un context în care o literatură nouă putea fi văzută, discutată și, în cele din urmă, iubită.

Poate că de aceea îmi place atât de mult metafora Bibliotecii Babel. Biblioteca lui Borges conține totul. Problema este că, atunci când totul există, sensul devine aproape imposibil de găsit. În logica aceasta, editorii cu har sunt nimic mai puțin decât un soi de cartografi ai sensului. De aceea mă gândesc tot mai des la editorii profesioniști în aceste timpuri în care discutăm despre viitorul cărții aproape exclusiv prin cuvinte precum algoritm, automatizare, optimizare și inteligență artificială. Ni se spune că editorul poate fi ocolit, că scriitorul poate deveni dispensabil, că traducerea poate fi accelerată, că redactarea poate fi automatizată, că totul poate fi făcut mai repede, mai eficient.

Poate. Sunt însă convinsă că adevărata moarte a cărții nu va fi aceea că nu se vor mai tipări cărți. Nici măcar aceea că oamenii nu vor mai citi. Poate că adevărata moarte a cărții începe în momentul în care nu vor mai exista oameni capabili să distingă între o carte cu-potențial-de-vânzare și o carte care pur și simplu trebuie-să-existe…