Cristina ION
conservator la Biblioteca Națională a Franței, directoare adjunctă a departamentului Hărți

Harta și cartea întrețin relații strânse care au fost multă vreme convergente. Mai multe argumente pot fi invocate în sprijinul acestei afirmații. Text și imagine, instrument științific și obiect de artă, harta este fundamental ambivalentă. Ea se „citește” și se „privește” în același timp, activând o percepție paradoxală a spațiului reprezentat: sincronică, punând accentul pe vederea zenitală, dar și diacronică, urmând ritmul parcursului topografic. Înrudirea dintre hartă și text poate fi considerată și pe plan semiologic. Harta este un sistem de semne ce poate fi descompus și analizat din punct de vedere formal, dar și un discurs care convinge, emoționează, mobilizează. Din punct de vedere material, hărțile nu se prezintă numai drept planșe murale. Reunite sub formă de atlas, ele împărtășesc cu cărțile formatul codex. Încă din Renaștere, atlasele constituie o formă originală de abordare enciclopedică a diversității lumii, care s-a impus în Europa mai ales după inventarea tipografiei și dezvoltarea tehnicilor de gravură ce au permis coabitarea dintre text și imagine. Harta și cartea au înfruntat împreună toate revoluțiile tehnologice de-a lungul timpului. În secolul XXI, însă, această convergență pare să se fi oprit. Dematerializarea masivă a producției de hărți a condus la apariția unor noi tipuri de documente cartografice hibride, care nu mai pot fi abordate pe baza omologiei cu hărțile fizice.

Dacă hărțile mai au astăzi un motiv de a exista, el trebuie căutat la nivel epistemologic. Harta a devenit matricea raționalității postmoderne: ea propune o formă de sinteză fără un principiu conducător venit din exterior. Cartografiem totul: fenomene, cantități, evenimente, emoții. Obsesia timpului, care a marcat secolul XX, a lăsat locul obsesiei spațiului. „Sfârșitul istoriei” a fost înlocuit de teritorializarea raporturilor de forță care au devenit astăzi lupa prin care privim lumea. Harta răspunde atât hiperindividualizării perspectivelor – ne geolocalizăm, ne situăm, privim în jur pornind de la noi înșine –, cât și necesității de a da sens schimbărilor vertiginoase cere afectează lumea globalizată.

A întinde o hartă: un gest obsolet?

Biblioteca Națională a Franței (BnF) colectează în mod exhaustiv prin depozitul legal hărți, planuri, atlase, ghiduri topografice și globuri editate și difuzate în Franța[1]. Depozitul legal a fost extins la hărți și gravuri în 1648. Acest model este astăzi profund transformat de dematerializarea producției și practicilor cartografice. Fenomenul apare cu deosebire în evoluția producției editoriale tipărite. Între 2000 și 2020, numărul de hărți tipărite primite anual prin depozitul legal cartografic la BnF a scăzut la jumătate, de la aproximativ 4.000 la 2.000 de unități. Această scădere afectează în special hărțile topografice, rutiere, marine și aeriene, tocmai acelea ale căror funcții de orientare și de căutare a informațiilor sunt acum asigurate în mare măsură de serviciile cartografice online. În două decenii, harta interactivă a devenit astfel o formă majoră de acces la informația geografică, în timp ce harta tipărită, fără a dispărea, ocupă un loc diferit în rândul utilizatorilor.

Transformarea este mai profundă decât o simplă schimbare de suport. O hartă interactivă nu este echivalentul digital al unei hărți pe hârtie. Odată cu generalizarea Sistemelor Geografice Informaționale (GIS), a aparatelor de navigație tip GPS și a serviciilor de cartografie online, harta nu mai este un obiect finit și autonom: ea devine un sistem dinamic, compus din baze de date, fluxuri, programe, servere și interfețe care produc în permanență reprezentări diferite în funcție de cererile utilizatorilor și de nivelurile de zoom. Prin urmare, harta nu mai reprezintă o unitate documentară stabilă pe care biblioteca ar putea să o înregistreze, să o catalogheze și să o conserve. Acest lucru impune depășirea modelului de achiziționare și stocare bazat pe analogia cu documentul fizic. Această analogie este încă valabilă pentru carte, imagine sau, într-o anumită măsură, pentru sunet și presă, dar se destramă în cazul cartografiei.

Categoriile tradiționale prin prisma cărora s-a construit de-a lungul timpului procesul de colectare a hărților trebuie prin urmare regândite. „Unitățile documentare” moștenite din lumea fizică își pierd relevanța, iar vizualizările cartografice nu constituie decât o redare parțială a hărții așa cum există ea astăzi. Conservarea doar a interfeței sau a unei simulări a serviciului ar reduce biblioteca la un simplu depozit de imagini cartografice, în vreme ce domeniul ei istoric de expertiză este documentarea realizării hărților prin asocierea dintre informația geografică și reprezentarea ei grafică. Problematica depășește astfel simpla adaptare tehnică, implicând definiția însăși a hărții și a viitorului colecțiilor cartografice. Harta digitală nativă trebuie concepută ca un sistem în mișcare, a cărui conservare presupune atât înțelegerea mecanismelor de construcție cât și rezultatul vizibil pe un ecran.

John Bull et ses amis. Carte sério-comique de l’Europe, 1900. BnF, Cartes et plans. Source: gallica.bnf.fr / Bibliothèque Nationale de France

Imaginarul hărților: o metodă de lectură critică a lumii

Dacă hărțile tipărite pe hârtie dispar încetul cu încetul, iar hărțile digitale sunt obiecte complexe redate de mașini în interacțiune directă cu utilizatorul și centrate pe el, la ce mai servesc astăzi hărțile? În mod paradoxal, putem spune că viitorul lor este în domeniul imaginarului. Dematerializarea producției de hărți și digitizarea masivă a colecțiilor cartografice ne obligă să deplasăm problematica de la hărțile ca produse editoriale la hărțile ca operațiuni: ele includ o serie de acțiuni prin care se selectează, se măsoară, se clasifică, se ierarhizează, se delimitează și se pun în relație elemente ale spațiului terestru. Actul de a cartografia nu se limitează la a reprezenta spațiul, el acționează asupra lui: alege ceea ce merită să fie arătat, definește corelații, producând astfel un anumit mod de a vedea și de a gândi lumea.

Hărțile nu sunt deci reprezentări neutre: orice hartă este, într-un fel sau altul, imaginară. „Hărțile imaginare”[2] sunt, bineînțeles, hărți ale unor țări imaginare. Imaginarul apare în anticiparea călătoriei prin intermediul hărților, persistă în localizarea pe ele a miturilor și legendelor care leagă istoria biblică de epoca marilor descoperiri geografice. Cu hărțile literare, ne aflăm în inima imaginarului: literatura creează geografii fictive și, uneori, le cartografiază, asociind harta cu textul. „Hărțile imaginare” sunt însă mai ales hărți care au o dimensiune imaginară. Din acest punct de vedere, toate hărțile sunt imaginare. Ele sunt dotate cu o putere retorică ieșită din comun, putând fi deturnate în slujba a diferite discursuri, în mod discret și insidios sau, dimpotrivă, caricatural și propagandistic. Mai cu seamă, repertoriul pe care cartograful îl mobilizează pentru a descrie spațiul, chiar dacă pare științific și obiectiv, nu este scutit de imaginar.

Imaginarul hărților nu este întotdeauna evident sau deliberat. Orice hartă prezintă inevitabil distorsiuni care pot orienta sau manipula, fără să se datoreze voinței de a induce în eroare. Deoarece este imposibil să se redea cu fidelitate complexitatea lumii la scara unei foi de hârtie sau a unui ecran, cartografii trebuie să selecteze, să generalizeze și să simbolizeze informațiile. Ei procedează prin selecția a ceea ce este reprezentat sau omis pe hartă; prin ierarhizarea elementelor; prin alegerea proiecției sau a scării; prin adoptarea unor forme, linii sau culori. Distorsiunile cartografice nu sunt simple erori tehnice, ci indicii ale raporturilor de putere în care este înscris procesul de realizare a hărților.

Hărțile pe care le cunoaștem astăzi plasează, de exemplu, nordul în partea de sus. Dar această convenție nu s-a impus imediat. În Antichitate și în Evul Mediu, orientarea hărților varia în funcție de criterii simbolice, religioase sau culturale, estul sau un centru sacru ocupând adesea poziția dominantă. Începând cu epoca modernă, dezvoltarea navigației maritime europene și utilizarea busolei au favorizat orientarea spre nord. Proiecția lui Mercator, elaborată în secolul al XVI-lea pentru a facilita navigația, a jucat un rol decisiv în răspândirea și standardizarea acestei orientări. Adoptarea de către ONU, în septembrie 2026, a proiecției echivalente „Equal Earth” demonstrează că o proiecție cartografică nu este o simplă decizie tehnică: ea constituie o modalitate de a ierarhiza vizual lumea. „Equal Earth” păstrează proporțiile suprafețelor, în vreme ce proiecția lui Mercator mărește suprafețele cu cât ne îndepărtăm mai mult de Ecuator. Groenlanda, de exemplu, este aproape cât Africa, deși Africa este de aproximativ paisprezece ori mai mare.

Cartografia contribuie la construirea reprezentărilor colective despre lume: este lecția pe care ne-o dă astăzi Google Maps.

[1] Pierre Bonneau, „Collecter les cartes interactives en ligne: portée et signification du dépôt légal pour un objet numérique complexe”, Documentation et bibliothèques, vol. 70, n° 4/ 2024, pp. 20-29, [online] https://doi.org/ 10.7202/111488 2ar (consultat pe 27 septembrie 2026).

[2] Julie-Garel Grislin, Cristina Ion (coord.), Cartes imaginaires. Inventer des mondes, catalogul expoziției, Paris, BnF Éditions, 2026.