Scrieri

Ion Creangă a fost preocupat permanent de felul în care se tipăresc scrierile sale în reviste, regretând apariţia unor greşeli datorate fie neatenţiei culegătorilor zeţari, fie îngrijitorilor de numere, faţă de manuscrisele sale originale…

Verificând, comparând cu atenţie manuscrisele rămase (puţine, desigur, dar importante, destule pentru a înţelege mai bine cum s-au reprodus în prima ediţie de la Iaşi, I), am constatat că nu sunt transcrise exact. Am descoperit chiar o muntenizare, o literarizare a unor cuvinte. Se va vedea acest lucru din Prefață şi din listele comparative de cuvinte şi expresii…

Ediţia de faţă doreşte să redea spiritul şi litera manuscriselor originale ale autorului şi să scoată în evidenţă abaterile – multe, greşelile prezente în celelalte ediţii: Ediţia I, 1890, 1892 (I), Ediţia f G.T. Kirileanu, din 1939 (K) şi Ediţia Minerva, 1970 (M).

Constantin PARASCAN

Creangă, ca unic actor, chiar dacă omul avea dispoziţii teatrale, cabotine, dovedeşte ingenuitate sufletească. Neîncrezător, chipurile, în puterile sale, cu vorbire „prefăcută”, „ghiorlanul” se miră: cum să fie bine? Pare a primi observaţiile, dar nu schimbă nimic; debitează, autoironic, „prostii” sub masca voioşiei şi mizează pe complicitatea auditoriului/ cititorilor.

Este „un sac de poveşti şi de minciuni” (cf. M. Lupescu), ca să nu mai amintim de părerile invidiosului Ienăchescu, acredi-tând-o pe Tinca drept autorul adevărat. Călinescu vedea în autorul lui Harap Alb un „şiret patriarhal”. Simte, neîndoielnic, nevoia spectacolului, îşi cultivă o falsă inferioritate şi afişează, cum scria Constantin Parascan, „măştile inocenţei”, exegetul închegând, cu angajament polemic, un portret „din interior”, poate „cel adevărat”, aruncând peste bord „stereotipiile” (copilăria fericită, împuşcarea ciorilor, jovialitatea, „ura” faţă de biserică etc.).

Adrian Dinu RACHIERU