Cristina FLORESCU

În limba română cel mai cunoscut sinonim al lexemului tezaur este comoară. Sinonimul provine din vechea slavă, ființând în română de mult mai mult timp decât neologismul menționat în titlul eseului de astăzi. Comoară mai numește, în textele secolelor trecute și/ sau la nivel dialectal, o suită de referenți care conturează ideea semantică a adăpostirii în locuri ferite, ascunse ochiului curios, lacom sau lotru: „cămară”, „ascunzătoare”, „vizuină”. Printr‑o extindere denominativă, ca nume propriu, Comoara (și în sintagmele Comoara‑lui‑Iov și Comoara‑cu-Sfredel) corespunde, în terminologia astronomică populară românească, numelui stelei Pollux din constelația Gemenii.

Cuvântul tezaur, spre deosebire de numitul sinonim, conține mai puține seme ale „ascunderii”, accentul lexical fiind pus pe diferitele tipuri de depozitare. Lexemul este definit în DLR (prima ediție): „Cantitate mare de obiecte, bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte de preț strânse și păstrate într‑un anumit loc” – locul căpătând identificări sintagmatice. Prin extensiune, înseamnă „avere” și „bogăție”. În structurile lexicografice ale acestui termen există și sintagma asupra căreia vor insista rândurile de față, anume: dicționar‑tezaur, sintagmă definită, în articolul DLR corespunzător, „tip de dicționar explicativ având ca principiu înregistrarea tuturor cuvintelor unei limbi (inclusiv arhaisme, neologisme, cuvinte tehnice, dialectale și argotice)”. Definiția aceasta a fost dată în anul 1982 – anul publicării volumului literei T (prima parte) – și are ca punct de reper formularea, din anul 1958, alcătuită de unul dintre lingviștii fondatori ai seriei noi a Dicționarului‑tezaur al limbii române (DLR), Alexandru Graur.

Această definiție stabilește diferența specifică esențială a dicționarelor‑tezaur prezente în culturile națiunilor care au putut realiza asemenea lucrări vaste; însă criteriul exhaustivității („înregistrarea tuturor cuvintelor unei limbi”) este ideal exprimat pentru că, totdeauna, pe toate meridianele globului, a presupus și o prealabilă selecție lingvistică bine instrumentată care să evite blocarea prin „ambuteiaj” lexicologic a respectivelor lucrări. Decizia a fost luată după ce toate dicționarele doritoare de exhaustivitate, din multe limbi, au clacat neputându‑și duce la capăt sarcina care s‑a dovedit sisifică. Se petrece în mod inevitabil acest lucru fiindcă limbile sunt o magmă mereu în transformare, iar redarea întocmai a acestor transformări necesită mult timp exegetic care să încastreze aceste transformări magmatice. Faptele se derulează într‑un fel de perpetuum mobile, pentru că timpul îndelungat al analizelor lexicografice curge simultan cu dezvoltarea și modificarea inevitabilă a limbii taxonomizate.

S‑a găsit o formulă lexicologico‑lexicografică adecvată acestor sistematizări extrem de dificile în cadrul cărora sedimentarea cuvintelor scrise, a termenilor diferit specializați, a vorbelor înregistrate dialectologic să fie supusă unor sistematizări viabile, stricte și elastice în același timp (mereu timpul!) care să permită includerea în tomuri uriașe, de mii de pagini, devenite mărturii esențiale ale etapelor evoluției unui grai.

Acest tip de lucrare este Dicționarul limbii române, redactat și publicat (după trei încercări celebre eșuate), fasciculă de fasciculă, sub egida Academiei Române, din primul deceniu (an oficial de reper fiind 1906) al secolului XX. Spre frumoasă aducere aminte reiau aspecte mereu subliniate: realizarea lexiconului supranumit „tezaur lexical” a reprezentat unul dintre scopurile Academiei Române la înființarea acesteia; prima ediție a Dicționarului Academic s‑a realizat în două etape numite, cea dintâi, „seria veche” – de la început de secol până în 1949 – și, cea de a doua, „seria nouă” – de la 1959 până în 2010. Desfășurată vreme de mai bine de un secol, această primă ediție, cu inegalități mai mult decât explicabile și conform a două tehnici lexicografice relativ diferite, a reprezentat elementul esențial de reper al celei de a doua ediții începute în anul 2010. Au urmat imediat cercetări axate asupra unor serii de fapte absolut necesare exegetic: actualizarea bibliografiei DLR, editarea unor texte vechi și premoderne, realizarea unor cărți și studii despre limbajele specializate, cablarea cu noul DOOM3, cu suita de dicționare de neologisme ori ale limbajului argotic, actualizarea extrem de dificilă a normelor etc. Au intrat în funcțiune, cu autoritatea necesară, prelucrările computaționale ale tuturor materialelor lingvistice, motoarele de căutare, programele de redactare informatizată, datele limbii române înmagazinate în ediții online și în baze textuale aliniate și prelucrate informatic.

Lexicograful s‑a adaptat acestei lumi informaționale, ținând, cu îndemânare crescândă, frâiele puhoiului de date care inundă lumea noastră modernizată, strunind pe cât posibil – conform unui normativ esențial – lumea actuală a cuvintelor românești.

Comunicarea vijelios rotită în contemporaneitatea noastră aduce vârtejuri de cuvinte, de utilizări noi, deviante sau nu, numind identificator realitatea amestecată din jur. Și, da, anglicismele! Există, mai ales în secolul XXI, acest impact puternic tratat, de obicei, maniheist: este fie urât, fie preluat adorator, dar, mai totdeauna, deranjează, încurcă, sperie.

Lingvistul românist, lexicolog, gramatician sau dialectolog, nu‑și permite să fie speriat de asaltul spectaculos al anglicismelor. Românistul le identifică riguros, apoi le combate, numai atunci când este cazul, prin emisiuni și lucrări de corectă popularizare.

Nu este o atitudine nouă. Mioara Avram a scris lucrări devenite literă de lege prin care susține, cu argumente hotărâtoare, că aceste anglicisme nu reprezintă un pericol care, vai!, ar putea duce la disoluția limbii române. Ele reprezintă numai o modă.

Sigur, se vehiculează argumente pro și contra ca la o cursă nu de cai, ci de balauri, pentru că stratul lingvistic al existenței noastre zboară și pârjolește adesea.

Revenind la cea de a doua ediție a Dicționarului‑tezaur al limbii române, atrag atenția că, după efortul impresionant de completare și actualizare exegetică, există deja, în anul 2026, patru fascicule redactate în cele trei institute academice: două (primele) fascicule cu inițiala A la Institutul „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București (institutul „matcă”) și câte o fasciculă la Institutul „Sextil Pușcariu” din Cluj (cea dintâi fasciculă de la litera F) și la Institutul „Alexandru Philippide” din Iași (prima fasciculă a literei C). Am formulat succint acest aspect care reprezintă, de fapt, pentru lingvistica românească o adevărată victorie. Lucrurile au fost explicate pe larg în conferințe solemne, prestigioase, au fost expuse în mod amănunțit metodele de lucru, au fost prezentate echipele de autori, au fost (și urmează să fie) momente de adevărată sărbătoare la care au participat lingviști de cea mai mare autoritate.

Aceste prime mii de pagini au fost redactate, revizuite și finalizate de trei grupuri de lingviști‑lexicografi, puțini ca număr, însă dăruiți cu abnegație, pricepere și tenacitate profesională. Sigur, adesea disperarea a fost copleșitoare, tensiunea și responsabilitatea care ne‑au apăsat umerii a depășit puterea și rezistența biologică a tuturor. Unii s‑au îmbolnăvit, tuturor le‑au crescut dioptriile ochelarilor, au avut loc evenimente dramatice.

Iz adus dinspre Bosfor

Aceste afirmații care susțin importanța de excepție a publicării volumelor numite mai sus pot părea unora subiective. Ca exemplu obiectiv, voi invoca un caz concret care să dovedească, încă o dată, forța acestor cărți recent publicate și, mai ales, care să demonstreze capacitatea limbii române de a elimina „surplusul” și de a‑și păstra calitățile și substanța specifică.

Care este cazul la care mă refer?

Ca să răspund la întrebare trebuie să reamintesc cele spuse mai sus despre teama (uneori întemeiată, adesea propagandistică, oricum panicardă, semănând neîncredere) privind mutilarea, chiar disoluția limbii române prin impactul dur cu o limbă de foarte mare autoritate.

Voi exemplifica invocând un caz mai puțin cunoscut de nespecialiști. Este vorba de influența limbii turcești asupra limbii române din Moldova și Țara Munteniei. Ultimele patru secole (din secolul al XVI‑lea până în al XIX‑lea) de contacte strânse cu Imperiul Otoman au inclus, în limba română a epocii, elemente turcești mai ales la nivel lexical, din domenii extinse despre care am învățat încă de la liceu. Organizarea administrativă, cea juridică, cea armată, comerțul sau bucătăria conțineau termeni turcești dintre care o parte au rămas în limba română. Faptul era normal, obiectiv, legic, dacă ținem cont că intraseră, în aceste două țări de limbă românească, mulți turci care aveau magazine, proprietăți diverse, făceau parte din diferite structuri sociale, aveau organizații care conduceau sau controlau mersul celor două societăți românești. Se vorbea (parțial) turcește în anumite grupuri sociale, turca era cunoscută de relativ mulți dintre intelectualii vremii, era auzită și amestecat asimilată de aceia care aveau de‑a face cu aspecte comerciale sau juridico‑administrative, așadar de foarte mulți români. Imaginați‑vă că ați fi trăitori în acea epocă pe care literatura, filmul, cărțile de istorie sau de lingvistică de azi s‑au străduit s‑o reconstituie. Există impresia generală că elementele turcești erau mai ales expresive, oarecum orientate spre o bucătărie inițial exotică – devenită azi tradițională dacă ne referim la sarma, musaca, chiftea, cafea și alte câteva asemenea. Desigur, acestea sunt printre cuvintele care s‑au păstrat, circulând oarecum periferic pentru că, în timp, prea puține au intrat în fondul principal lexical al limbii române.

Volumele DLR2 din cele trei institute academice conturează însă o realitate mult mai complicată decât ne‑am aștepta. Fiecare fasciculă reconstituie cu precizie lexicologică atmosfera lingvistică a acelor secole mult mai impregnate de cuvinte românești de origine turcă ori de adevărate turcisme (cuvinte mai puțin adaptate limbii române, termeni care, însă, atunci existau și, uneori, circulau din plin).

Mă voi opri numai la câteva exemple preluate din fascicula C‑CADUȚEU, prima tipărită de colectivul de lexicografi ai institutului ieșean. În afara unor lexeme cunoscute și prolifice în româna acelor vremuri, cunoscute și azi (apar în fasciculă cuvinte cum ar fi cacealma, cadână sau cadiu), amintesc câțiva termeni turcești, spre o cunoaștere împletitoare cu iz adus dinspre Bosfor de multe beizadele‑sadea: cabác s. m. (numele unui soi de dovleac furajer); cabadaíu s. m., turcism (inițial poreclă dată unei categorii de oșteni, ulterior căpătând sensurile „voinic, viteaz”); cabará s. f. (ornament strălucitor care se aplica pe haine – ca un fel de paietă – sau pe diverse tipuri de mobilă); cabáz s. m. („scamator” sau „bufon”); cabazlấc s. n. („poznă, farsă, glumă proastă”), de unde s‑a dezvoltat în română o întreagă familie de cuvinte de mult pierdute în limba contemporană (cabazlâcár, ‑ă adj., cabazlâcăríe s. f., cabazlicós, ‑oásă adj., adv.); cabón s. n. (tip de haină purtată de femei); cabúl s. n., turcism („umilire”); cacăzún s. turcism (numele de altădată al stafidei); cadúc1 s. („fes; bonetă”), termen care nu are nicio legătură cu omonimul neologic, împrumutat din latină și franceză; cacerdisí vb. IV („a trece clandestin peste graniță o marfă interzisă sau sustrasă de la plata taxelor”) cu familia sa lexicală dezvoltată pe terenul limbii române – cacerdisíre s. f. (exact „contrabanda” zilelor noastre), sau cacerdisitór s. m. („contrabandist”) etc. etc.

În mod cert, fasciculele DLR2 care vor fi închegate ulterior, pe măsura avansării redactărilor, în volume și tomuri, vor dezvălui aspecte inedite ale cuvintelor românești și vor alcătui un material lingvistic pe baza căruia se vor construi proiecte de cercetare.

Consider că este o datorie față de cititorii, colaboratorii și redacția revistei Scriptor să citez, în ordine strict alfabetică, numele autorilor acestei fascicule „pionier” realizate în institutul ieșean: Alina‑Mihaela Bursuc, Marius-Radu Clim, Mioara Dragomir, Cristina Florescu, Gabriela Haja, Laura Manea, Mariana Nastasia, Ioan Oprea, Carmen‑Gabriela Pamfil, Elena-Isabelle Tamba.

Suntem toți trezorieri ai limbii române, identificând, depozitând, selectând, sistematizând pietre lexicale scumpe, bijuterii sintagmatice montate în schemă lexicografică. Facem acest gest exegetic spre a aduce la suprafață și a pune la dispoziția tuturor căutătorilor de comori cartea transfigurată în Tezaur.