Dinu Ioan NICULA

Barometru valoric de o recunoaștere quasi-unanimă, Premiile Academiei Europene de Film au avut pe lista lungă de nominalizări pentru 2025 o singură producție românească: documentarul TWST (regia Andrei Ujică). Deși nu s-a regăsit ulterior pe short-list, originalul opus al autorului Autobiografiei lui Nicolae Ceaușescu a marcat anul în care genul documentar a oferit cinematografiei naționale o serie de repere, ca nivel al concordanței dintre intenția ambițioasă și realizarea artistică. Recenzat în numărul 7-8/ 2025 al Revistei Scriptor, TWST a însemnat o profesiune de credință pentru Ujică: aceea de a rămâne pentru totdeauna atașat de idealul său juvenil pe care l-a reprezentat trupa Beatles, o respirație din aerul curat al libertății, într-un spațiu autohton care devenea tot mai închis. Fără îngroșări ideologice, cineastul a depășit granița filmului documentar (recurgând și la secvențe de animație), glisând către un eseu pe tema perpetuei tinereți de spirit, reușind performanța de a transforma un neajuns (imposibilitatea financiară de a cumpăra drepturile de autor pentru melodiile Beatles) într-un câștig pe seama psiho-sociologiei celor care s-au lăsat purtați în 1965 de fluxul concertului de pe Shea Stadium din New York, în paralel cu valul revendicărilor stradale.

După mai mult de două decenii de la acele întâmplări, când Andrei Ujică deja se expatriase resemnat (în 1981), tineretului României socialiste – care nu mai avea Beatles pe soclu, ci Modern Talking – i se prefigura un Viitor luminos, titlul documentarului realizat de Andra MacMasters (fostă Popescu), distins la TIFF cu Premiul „Zilelor Filmului Românesc” pentru debut. Cercetătoare asiduă a materialelor rămase de la cinecluburile de odinioară, realizatoarea a utilizat filmările realizate de regretatul Emilian Urse (un exponent de seamă al mișcării de amatori) în vara anului 1989, cu ocazia deplasării la Phenian a delegației UTC, spre a participa la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților. Nu e vorba de figuri anodine, ci de viitoare personalități de prim-plan ale politicii și showbiz-ului românesc, văzute într-un context care pe atunci nu a răzbătut până la noi din cauza embargoului informațional: divergențele nete de atitudine între acele delegații socialiste care susțineau China, după recenta represiune de la Tienanmen și altele (precum Ungaria) care, deși deloc anticomuniste, vedeau impasul în care autoritarismul a adus orientările mondiale de stânga. Dat fiind că acum progresismul a revenit pe tapet, Andra MacMasters transmite în subtext, cu finețe, ideea că erorile de altădată fac mai dificilă misiunea celor care au preluat astăzi stindardul.

Activismul din 1989 a fost înlocuit acum de un altul (pe alocuri chiar mai dogmatic), ilustrat în varii domenii, precum în cel ecologist, din care face parte și salvgardarea pădurilor. Bistrițeanul Tiberiu Boșutar și-a dedicat energia în acest sens, iar cineastul Mihai Dragolea, riscându-și cel puțin integritatea fizică, i s-a alăturat în lupta cu mafioții tăierilor ilegale, realizând documentarul După cioate, în co-regie cu Radu Constantin Mocanu. Agresiunile și umilirile suferite de cei trei oferă filmului o materie primă utilizată cu echilibru emoțional, accentul punându-se pe neobositul ardelean, al cărui aplomb a trecut apoi în viața politică, sub culori pe care realizatorii au preferat să le lase în clar-obscur, spre a nu frâna ascensiunea acestui film, care constituie un pandant la mai vechiul Lemn (2020, Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinzinger).

O personalitate accentuată stă și în centrul documentarului Tata, realizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc (partenerul ei de viață). Karma lui Pavel, părintele regizoarei originară din Republica Moldova, s-a arătat într-un târziu: după ce și-a agresat (cel puțin) psihic soția și cele două fetițe, a ajuns ca spre bătrânețe să fie terorizat de angajatorul său din Italia. Filmul nu pedalează pe teza violenței în familie, ci induce sentimentul milei creștine din partea fiicei care, cu abilitate și îndârjire, își ajută tatăl să scape din noua formă de sclavagism. Natura umană imuabilă își spune însă cuvântul și, întors acasă, bătrânul redevine nemulțumitul funciar, chiar dacă dinții i s-au tocit.

Problema spinoasă a schimbului de generații capătă o abordare mai soft în O familie aproape perfectă (Tudor Platon), documentar cu urme de reenactment care ipostaziază două tipuri de depresii. Mai întâi, este cea cauzată de divorțul părinților regizorului, după 30 de ani de căsnicie, fără un motiv care să fie mărturisit, altul decât cel legat de uzura sentimentelor și de lipsa unui rost comun, odată ce copiii au crescut mari. Apoi, este depresia post-partum a partenerei de viață a regizorului, producătoarea de film Carla Fotea. Femeia aflată la amiaza vieții și nora ei împărtășesc o restriște comună, pe care o ipostaziază diferit (una devitalizată, cealaltă retractilă), determinându-l pe Tudor să descifreze drumul tatălui său, ca părinte și soț. Încercarea eșuează într-un fel de predică new age (inclusiv cu îmbrățișarea copacilor), așa că tânărul este nevoit să reia de la zero experiența de cap al unei familii pe care cinematograful a legat-o, tot a șaptea artă dând rațiunea de a fi a acestui discret, dar solid studiu de caractere.

O familie aproape perfectă – Carla Fotea şi Tudor Platon (©MicroFILM)

Utilizată sporadic în filmul lui Tudor Platon, arhiva cinematografică de familie stă la baza inclasabilului Triton, realizat de Ana Lungu. Compoziția tripartită este anti-diacronică: începe cu un home-movie realizat de Marius Lungu (unchiul regizoarei) cu fiica sa ca personaj, între 1965 și 1996, continuă cu filmările intime făcute în anii ʼ60-ʼ70 de compozitorul Alexandru Pașcanu (formal rebotezat Popovici în Triton!) în mini-studioul amenajat în propria locuință și se încheie cu eteroclitele imagini surprinse de Gabriel Teohari (un no-name, deducția autoratului fiind făcută pe baza genericului final) în 1942, fundal pentru o scrisoare amoroasă destinată unui combatant pe frontul de Est, eventual ficționalizată ca în Între revoluții (Vlad Petri, 2023). Dacă în prima parte autoarea ne lasă să reflectăm asupra a ceea ce mai poate azi însemna albumul de imagini, când internetul ni-l poate livra periodic, al doilea voleu este o privire furișă a ei în laboratorul de fantasme sexuale pe care muzicianul (codificat de Securitate ca Triton, în vederea unei colaborări rămasă infructuoasă) l-a amenajat în cămăruța lui dintr-o casă împărțită cu sora. În măsura (discutabilă) în care hobby-ul profesorului îndrăgit de studenți presupune o latură de „obiectualizare a femeii”, ea a fost asumată de regizoare, cu un atașament sentimental sui-generis pe care îl regăsim și la naratoarea din a treia parte a filmului, femeia care urmărește harta avansării pe front a trupelor române, pentru a merge să-i ofere soțului „corpul ei fierbinte și dornic de dăruire totală”.

O bună parte dintre aceste producții au putut fi vizionate în cel mai important festival de film documentar de la noi, One World Romania, acolo unde o plăcută impresie a lăsat și Caliu: nicidecum altceva, ce să fac altceva? (Simona Constantin), povestea ascensiunii unei familii de lăutari din Clejani, intrată odinioară în grațiile nonconformistului Johnny Depp.

Still Nia – Ştefania Becheanu (©MicroFILM)

Câștigătoare a Premiului UCIN 2013 cu După fel și chip, Paula Oneț (cineastă stabilită în Franța) a reprezentat revelația anului 2025 cu Still Nia (prezentat în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”), portretul plin de sensibilitate făcut Ștefaniei Becheanu, fostă speranță a baletului, care pe drumul vieții a trebuit să se confrunte cu apariția unei dizabilități majore. Deadline-ul sumbru pe care i l-au dat medicii a fost demult surmontat, dar femeia, care acum a trecut de 30 de ani, pare a trăi permanent cu amintirea luptei duse împotriva spectrului morții. Documentarul nu îi conferă Ștefaniei aura eroinei, ci strălucirea normalului, iar redescoperirea de sine prin intermediul artei plastice constituie o lecție existențială, pe care autoarea filmului o predă fără emfază.