Victor ȘONEA

Ajuns la zenitul existenței, Lamartine este tentat să se aventureze în politică, unde va investi capitalul simbolic dobândit ca poet. Pentru aceasta va construi propriul său sistem, lamartinismul. Nici un alt scriitor contemporan: Chateaubriand, Hugo, Stendhal, Balzac, Baudelaire, Flaubert și ceilalți, compozitori, artiști plastici nu au devenit autori de doctrine. Existase bonapartismul, se prefigura marxismul, însă lamartinismul este de altă natură, muzical și imagistic, generos, umanist, cuceritor de ample teritorii sufletești, nu geografice. Societatea franceză, intelectuali de pe alte meridiane aderă cu entuziasm la valorile mesajului său.

Climatul social și politic în care se definea lamartinismul era agitat: după Revoluția franceză și aventura Imperiului, generația anilor 1820 descoperea, odată cu Restaurația, imposibilitatea oricărui viitor politic. Pentru o națiune tânără cum era națiunea franceză în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în care peste 67% din populație avea vârsta medie sub patruzeci de ani, starea de spirit a tinerilor se caracteriza prin nostalgie și ardoare, prin dorința de a acționa, de a-și realiza aspirațiile într-un climat de pace și de libertate, de glorificare a iubirii și sensibilității. În 1819, Lamartine scria: Nefericirea noastră este de a ne fi născut în aceste vremuri blestemate în care tot ce e vechi se năruie și în care noul încă nu există.

Literatura și muzica ofereau spațiu de afirmare pentru tinerii anilor 1820. Între scriitorii și muzicienii romantici a existat o strânsă legătură, instituțiile muzicale au o maximă dezvoltare în această perioadă, se afirmă Haydn, Mozart, Beethoven, Carl Maria von Weber, Schubert, apoi Chopin, Berlioz, Liszt, Schumann, Verdi, Rossini, Wagner. Primele tentative de răsturnare a vechilor guvernări și de instaurare a noului au loc la operă, la teatru.

Societatea dorită de romantici este proiectată pe principiul libertății dar este încă tributară religiei. Se continuă viziunea preluată de la Secolul Luminilor conform căreia istoria este o spirală ce conduce către progres.

Lamartine adoptă o poziție conciliantă între modernitate și tradiție. El nu aruncă asupra predecesorilor invectiva eșecului, ci adună, în mesajul său politic noțiunile de progres, de încredere în știință, în oamenii de acțiune. El însuși adoptă imaginea omului modern, a intelectualului de formație și de condiție, se declară responsabil pentru prezentul și pentru viitorul semenilor.

Înaintea lui, Franța a cunoscut și alte exemple de implicare a intelectualilor în viața politică, alături de militari, magistrați, cler. Calea aleasă voia să împace condiția ființei umane religioase cu valorile laice de libertate, progres, emancipare, regenerare morală. Modernitatea, spiritul științific puteau răspunde doar unor întrebări concrete ale momentului, pe când legea divină atenua sentimentul de angoasă, de instabilitate.

Literatura nu este obiect de cunoaștere – afirma la acea vreme Gustave Lanson în Histoire de la littérature française. El doar repeta ceea ce școala ca instituție considera literă de lege: esențială pentru progresul omenirii este numai cunoașterea științifică, rațională. În această opțiune teoretică se regăsesc conceptele, judecățile, construcțiile rațiunii, nu și cele ale imaginației, care sunt considerate gratuite, efemere, jocuri ale spiritului. Cartezianismul reconstruise din temelii edificiul cunoașterii – „cunoașterea în sine” – cum spune Immanuel Kant, „rațiunea pură” fiind cheia de boltă, elementul fundamental în această arhitectură.

Încrederea nelimitată și exclusivă în rațiune este o formă a gândirii categoriale: omul este elementul variabil din această ecuație, el trebuie să admită necondiționat principiile rațiunii, tot așa cum Newton considera că atracția universală este principiul fundamental de legătură dintre fizica celestă și fizica terestră.

În același timp, însă, romanticii redescoperă individul cu viața lui emoțională, cu adevărurile sale apriorice, cu tensiunile și contradicțiile generate de imaginar, cu oscilațiile sale imprevizibile și cu ecarturi de-a dreptul fantastice, iraționale; pentru omul modern, dorința prometeică de cunoaștere se însumează sentimentului libertății, al iubirii de oameni, al alianței dintre divin, luciferic și uman, al inseparabilului dintre bine și rău, al conștiinței de sine.

Instinctiv, Lamartine se teme de pozitivism: încă din 1818, înainte de publicarea Meditațiilor poetice, el deplânge influența funestă care m-a făcut să mă nasc poet într-un secol de matematicieni. Două decenii mai târziu, în calitate de președinte al unui Consiliu general, are la un moment dat obligația de a supraveghea constituirea bugetului, prin repartizarea unor sume și adunarea lor, pe hârtie. Din relatările prefectului Bartélemy, adversar politic, aflăm că poetul se scuza în acești termeni: Ei! ce vreți acum să fac, niciodată în viață nu am știut să fac o adunare de patru cifre. Prefectul se mira totuși cum Lamartine aspira la postul de ministru… de finanțe!

Reacțiile de apărare, eschivele și falsele aparențe la care recurge poetul pentru a-și justifica responsabilitățile civice sunt privite de contracandidați drept incompatibile cu pasiunea sa pentru literatură. În 1837, pe când încheie poemul Căderea unui înger, Lamartine are un sentiment de jenă, de rușine pentru „culpa” de a fi poet într-un veac de operațiuni și calcule: Fac în secret versuri cu miile de vreo șase săptămâni între ora patru dimineața și ivirea zilei. Dacă ar ști electorii… scrie el.

În septembrie 1843, la insistențele editorului său Gosselin, poetul se confesează: Nu vreau să mai scriu poezie… În ochii mulțimii (raționaliste, desigur), un poet este o ființă neajutorată, un neadaptat, un albatros captiv, cum spunea Baudelaire, un visător care nu are ce căuta în problemele de stat, un om stăpânit de o rușinoasă manie; aproape că se ascunde atunci când simte că inima i se topește, când ascultă, în adâncul lui… cum șoimul invizibil îi traversează sufletul.

Știința franceză era reprezentată în acel moment de cercetători de mare prestigiu și de studii aprofundate în domeniul filosofiei, matematicii, astronomiei, medicinei, biologiei, fizicii, chimiei, geografiei etc. Savanții erau preocupați de identificarea unei forțe universale necunoscute, de natură energetică, manifestă fie ca electricitate, sau căldură, sau magnetism, dar având un potențial energetic nelimitat, încă necunoscut.

Gândirea filosofică evoluează și ea sub influența curentului raționalist. Cel mai important teoretician al pozitivismului, Auguste Comte, este matematician ca formație. El definește obiectivele pozitivismului, prin lucrarea sa Curs de filosofie pozitivă început în 1826, la Paris, și pune bazele unei noi științe – sociologia. În acest demers, veritabilă paradigmă socio-filosofică, se regăsesc preocupările anterioare ale unor gânditori de prestigiu: Saint-Simon, Turgot, Quesnay, Fourier și alții. Pozitivismul își propunea să „încheie perioada revoluționară”, să reorganizeze societatea prin aplicarea „unei politici științifice, pozitive și fizice”.

Auguste Comte face o clasificare lineară a științelor, astfel: în prim plan – matematica, bază a oricărei filosofii naturale, apoi astronomia, fizica, chimia, fiziologia, fizica socială (denumită sociologie). După cum se observă, lingvistica, filologia nu aveau loc în clasificarea pozitivistă a științelor, de unde sentimentul de jenă al lui Lamartine de a se prezenta drept poet printre atâția oameni de știință. De aceea el încearcă să-și creeze noi identități, mai compatibile cu politica – om de afaceri, agricultor, viticultor de exemplu: Sunt considerat doar un poet, un versificator și cu asta ne-am plasat într-o profundă eroare. De mulți ani m-am ocupat fără ezitare și în mod serios de toate problemele care interesează starea noastră socială, m-am dăruit cu ardoare studiului economiei politice, și dacă sunt îndatorat câtorva ore de inspirație ale tinereții și hazardului unui renume literar, vă asigur că acord acestui fapt destul de puțină importanță, dar lucrul la care țin cu adevărat este de a trece drept ceea ce sunt, adică un om pozitiv, un om practic, într-un cuvânt, un om de afaceri…

În căutare de voturi, Lamartine consideră că este preferabil să se identifice cu segmente sociale mai bine reprezentate, cu agricultorii, de exemplu, care acopereau statistic pe atunci 60% din societatea franceză a secolului al XIX-lea sau cu oamenii de afaceri, care erau în ascensiune.

De fapt arta, inclusiv literatura, sunt produse ale patrimoniului social cu valoare mai mare decât simpla „conversație carteziană”. Această teză urma a fi demonstrată câteva decenii mai târziu, prin studiile lui Durkheim, Weber, Pareto, Max Scheler sau Karl Mannheim. Toți acești sociologi clasici consideră că orice idee care face (sau a făcut) obiectul unei adeziuni colective din partea unui grup semnificativ poate fi considerată cunoaștere.

Pozitivismul este urmat de alte curente de gândire, care afirmă că în afara experienței și a observației, mai există și alte metode de cunoaștere (ideational Sorokin, „Social and cultural dynamics”) care nu sunt întotdeauna nelegitime: mitologia, de exemplu, aduce destule elemente de cunoaștere, în special pentru psihanaliză, care altfel ar lipsi cu totul din câmpul cercetării.

Lamartine înțelege că viața economică este determinată în primul rând de valoarea capitalului, de plasamentele de bursă.

Dacă au existat momente în care Lamartine își ascunde tocmai principala sa virtute, exteriorizarea emoțiilor, este pentru că observase la contemporani o anumită rezervă, destul de prezentă și astăzi, o orientare mentală esențial pragmatică, dirijată către concret și lipsită de reverie sau de activitate fantasmatică. Studiile de specialitate (Marty, M’Uzan, Sifneos – 1972, în Statele Unite) pun în evidență chiar existența unei lipse de receptivitate, de natură patologică, definită prin conceptul de alexithymie, pentru a desemna cauza sărăciei vieții emoționale a anumitor persoane. Conceptul de alexithymie se manifestă din plin și explică destule fenomene șocante în viața socială contemporană, devastată de setea de putere, de impactul cu tehnicile media invazive, de răceală emoțională sau de agresivitate extremă.

Lamartine nu numai că nu reprimă emoțiile sale, ci ajunge la un echilibru inteligent între cele două componente ale personalității. El depășește concepția atât de mult dezbătută a conflictului dintre datorie și onoare, a tragicei opțiuni între rațiune și sentimente, ilustrată în clasicism și în secolul luminilor, inaugurând în Franța o nouă paradigmă care armonizează mintea și sufletul.