Șerban AXINTE

Igor Isac Olișcănescu, Ivoria Belova. Patimile după Heidegger, prefață de Vianu Mureșan, Editura Junimea, 2025

Arce peste timp

Unul dintre romanele publicate în 2025 care mi-au atras cu precădere atenția este Ivoria Belova. Patimile după Heidegger de Igor Isac Olișcănescu. Mărturisesc și că această carte mă interesează în perspectiva scrierii unui text mai amplu despre reflectarea realităților sociale și politice din Basarabia și, indirect, din România din perioada stalinizării, până în prezent. În ultimii douăzeci de ani au fost publicate multe romane de valoare ce tratează această temă, romane semnate de scriitori precum Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Emilian Galaicu-Păun (tangențial), Paula Erizanu și mulți alții.

Romanul de față ridică mai multe probleme. Se petrece în mai multe regiuni ale zonei de influență sovietică, din Basarabia și România. Sunt conjugate mai multe dimensiuni: cea religioasă interferează cu cea social-politică sau geopolitică, după cum dimensiunea dictată de război interferează cu paradigma filosofică. Avem de-a face cu un continuum epico-filosofico-ideologic, totul prins într-o narațiune bine controlată, în care stilul abrupt (bolovănos) nu e doar scuzat, ci și motivat de contextul epic. Stilistica volumului e dictată de diferitele stări de spirit ale protagoniștilor, fiecare dintre aceștia având un rol esențial în desfășurarea epică. Absența personajelor cu rol figurativ spune ceva despre dorința celui ce scrie de a transmite ceva precis, nelăsându-i cititorului libertatea interpretărilor personale, în afara situațiilor când epicul migrează spre liric, iar narațiunea începe să fie structurată poematic. Dar și acestea țin tot de controlul auctorial. Eu m-am săturat de acele opere literare în care cititorul trebuie să trudească mai mult decât autorul. La alibiul postmodernismului, mulți scriitori au oferit cărți ilizibile, ce doar mimeză profunzimea. Aici situația e taman pe dos. Liniile esențiale ale cărții sunt clar articulate, arhitectura romanului nu pare a avea vreo fisură. Este de remarcat cum reușește Igor Isac Olișcănescu să își plimbe protagoniștii prin propria lor istorie, cum construiește arce peste timp, cum știe exact cât să exploateze din punct de vedere narativ unele detalii esențiale.

Pribeag prin istorie

În linii mari, cartea s-ar putea rezuma astfel: mai multe destine se intersectează în orășelul bănățean Hușnița (localitate fictivă, de altfel), o „stație terminus a sfârșitului istoric”, ca să mă folosesc de cuvintele autorului. Pictorul basarabean Grigore Pribeagul, naratorul, ajunge în Hușnița în 1994. Ivoria Belova, la acea dată o femeie bătrână și aparent nebună, care avea asupra ei un volum de Heidegger, este cea care îl inițiază pe narator în istoria acestor locuri. La nivelul retrospecției, romanul reconstituie destinele unor personaje antagonice: Vasile Știucă (devenit de la un punct Caras), un individ de condiție joasă ce devine ofițer de securitate, și Ilie Ildianu, un om credincios și un legionar activ supus mecanismelor corozive ale istoriei. Demersul spiritual al lui Ilie Ildianu pare deosebit de sincer și cade în capcana ideologiei de extremă dreaptă care se asocia la modul ipocrit și manipulator cu religia creștină, cu trăirea religioasă autentică. În acest fel, protagonistul este un conductor al acestei viziuni profund religioase asupra lumii și asupra rezistenței umane.

Botezul

Foarte multe scene susțin această afirmație. În timpul războiului, Ilie îi salvează viața lui Vasile Caras. După o vreme, ambii se reîntâlnesc la Hușnița. Vasile, reprezentant de seamă al puterii sovietice ce avea sarcina de a supraveghea exploatarea minelor de uraniu, iar Ilie, lucrător în respectivele mine. La un moment dat, acesta din urmă îi convertește la creștinism pe prizonierii germani, atei, fasciști.

Din punctul meu de vedere există o prea apăsată simbolistică legionară (chiar dacă creștină la origine, dar confiscată ideologic) chiar în actul convertirii fasciștilor la creștinism. Pot scuza asta doar prin naivitatea protagonistului și prin încredințarea acestuia că săvârșește o misiune nobilă, dar nu pot tolera idee că au existat în istoria Mișcării Legionare, două etape, una bună, nobilă, creștină (Codreanu) și alta criminală (Sima). Cu toate aceste, și referindu-mă strict la contextul epic, botezul înseamnă de fapt o readucere spirituală la viață a ceva ce fusese ucis prin îndoctrinare și asta înaintea adevăratei morți, celei totale, fizice. Un gest de solidaritate a unor ființe înaintea cufundării în neant: „Ilie, extrem de emoționat, dar și inspirat, nu s-a uitat în ochii oamenilor; se temea că se va bloca, încă nu era întru totul sigur de reacția lor. Cu răsuflarea întreruptă a admirat spațiul minuscul de deasupra lor, unde a întrezărit o șuviță de fum și a zâmbit blând și afectuos. A coborât privirea și a descoperit fețele calde și smerite ale nemților, pe care se prelingeau lacrimi discrete. Treceau încet prin fața mesei și Ilie, cu mănunchiul de busuioc muiat în apă sfințită, îi stropea ușor pe creștet. Luau dintr-o farfurie o bucățică de anafură și se retrăgeau. După ce a fost botezat ultimul prizonier, Ilie a scos din buzunar niște cruciulițe de argint pe care le-a împărțit celor prezenți. Apoi a pus pe masă o sticlă de țuică, păhărele și niște croafene. Franz a turnat și enoriașii au băut în liniște. Prietenul entuziasmat s-a apropiat de Ilie și l-a lăudat, afirmând că ceremonia botezului a fost minunată și că nici nu bănuia că poate vorbi atât de bine. El tăcea, sorbea țuică din păhărel și zâmbea mulțumit”.

Erotismul și ieșirea din timp

Complexitatea personajului Ivoria Belova este unul din punctele forte ale romanului. Bovarică prin excelență, încredințată că doar prin erotism se poate sustrage trecerii timpului (aici e și o nuanță, ieșirea din timpul cronologic din filosofia lui Heidegger), ea este victima lui Vasile Știucă, fiind violată de acesta în timpul războiului, dar salvată vremelnic de Ilie Ildianu. Contradicția dintre romantismul și erotismul incurabil și presiunea istoriei, cea determinată de două ideologii contrare, dar la fel de criminale, e rezolvată narativ prin nebunie. Dincolo de toate acestea, asumarea destinului și a tragismului existențial devine tema centrală a romanului: „Te rog să mă crezi, numai această patimă oarbă oprește dezintegrarea noastră materială. În extazul iubirii erotice, la un moment dat, trupul nostru, în mod miraculos, își pierde din esența sa perisabilă care îl ține legat de pământ și, într-o sublimă uitare de sine, pare a se înălța în spațiu! Zboară! Calea îndrăgostiților de a ajunge la Dumnezeu este iubirea frenetică, așa precum cea a pustnicilor e rugăciunea asiduă. Numai prin frenezie ne putem mântui!” Subtitlul romanului, Patimile după Heidegger, poate fi interpretat nu doar în cheie tradițională, previzibilă, adică patimile în viziunea lui Heidegger, ci și prin resimțirea patimilor după asumarea ontologică a sensurilor filosofice existente în opera capitală a lui Martin Heidegger, Ființă și timp.

Romanul Ivoria Belova. Patimile după Heidegger e una dintre reușitele remarcabile ale prozei noastre contemporane. Scrierea mărturisește ceva și despre forța poveștii, a narațiunii capabile să înglobeze în ea tensiuni și destine, de a explora limitele umanului, care, în unele momente ale istoriei par a sfida legile unor vieți ce capătă relevanță sporită după depășirea stației terminus.