Paul MIHALACHE

Radu Andriescu, Versiunile noastre imperfecte, Casa de Editură Max Blecher, 2025

Memorie și identitate

Radu Andriescu, poet cu o traiectorie consolidată în literatura română contemporană, revine cu volumul Versiunile noastre imperfecte (Casa de Editură Max Blecher, 2025), o colecție de poeme care explorează cu finețe și precizie relația dintre memorie, identitate și trecerea timpului. Autorul își rafinează aici vocea lirică, optând pentru un discurs fragmentar, încărcat de imagini cotidiene și reflecții introspective.

Titlul volumului, cu pluralul său sugestiv – „versiunile noastre” – subliniază o perspectivă multiplă asupra sinelui, unde imperfecțiunea nu este un accident, ci o condiție esențială a existenței umane. În contextul poetic actual din România, marcat de o predilecție pentru introspecție, Andriescu propune o poezie care evită excesul emoțional, preferând o eleganță sobră, ancorată în detaliul cotidian transpus în metaforă. Volumul nu este o confesiune lirică pură, ci o cartografie a fragmentelor de viață, unde trecutul și prezentul se suprapun într-un mozaic de amintiri. Tematica centrală a cărții gravitează în jurul memoriei – ca filtru prin care realitatea se distorsionează și se reconfigurează. Atât „versiunile”, cât și „imperfecte” sunt termeni care invocă metafizica instabilității: nu există original, ci doar re-scrieri succesive ale sinelui, ale memoriei, ale corpului. Titlul conturează linia dominantă a volumului – conștiința variabilă a biografiei, care nu se fixează niciodată într-o formă definitivă. În poemul spunk, Andriescu verbalizează direct această logică identitară fractală: „poate ne vedem mai târziu la hostel/ și vorbim despre versiunile noastre imperfecte/ și ce presupun ele”.

Artefacte fragile

În poemele lui Radu Andriescu, memoria e infuzată de nostalgie, transformând amintirile în artefacte fragile. În zgomote mici – teren al instabilității ontologice: „câte amintiri/ între carne și noapte” – poetul evocă un peisaj urban degradat – „miroase a zgură în târg/ un soi de adevăr oxidat/ care se naște/ deschide ochii în fum/ și pleacă în lume” – unde adevărul nu este transcendent, ci oxidat, marcat de trecerea timpului. Această imagine dă tonul volumului: memoria nu recuperează un trecut idealizat, ci îl prezintă ca pe un conglomerat de „zgomote mici”, de fragmente sonore și vizuale care compun o identitate instabilă. Contextul poetic contemporan, în care Generația 2000 explorează adesea trauma postsocialistă prin prisma ironiei (vezi Dan Sociu sau Elena Vlădăreanu), găsește în Andriescu un continuator rafinat: el nu acuză, ci observă cu detașare, transformând banalul în simbol. O dată în plus, titlul subliniază această multiplicare: „versiunile noastre” implică o pluralitate de sine, unde fiecare amintire devine o versiune revizuită, imperfectă, dar esențială pentru reconstituirea prezentului.

Stilul lui Andriescu se remarcă prin economia limbajului și prin ritmul sincopat, care conferă poemelor o calitate aproape cinematografică. Versurile libere, lipsite de rimă forțată, alternează imagini concrete cu abstracțiuni, creând un echilibru între accesibil și profund. În mustața lui kavafis, poetul îmbină portretul personal cu aluzia culturală: „avea cea mai stufoasă mustață din târg/ un kavafis tânăr/ la atelierul fotografului/ groasă la mijloc/ subțire și curbată pe margini/ un arc mic/ testosteronic/ barbar”. Aici, mustața devine un simbol al barbariei interioare, o punte între trecutul studențesc și prezentul reflexiv.

Intertextualitatea este un element cheie, nu doar ornamental, ci structural. Referințele la poeți români (Brumaru, Dinescu, Nichita) în la penitenciar și acasă – „brumaru/ între spitalul din dolhasca/ și jocurile de poker” – reconfigurează canonul literar ca pe un dialog personal, unde maeștrii devin parte din memoria afectivă. Nietzsche răzbate la rându-i, discret, în reflecțiile asupra morții și literaturii, chestionând vitalitatea artei în era contemporană: „dumnezeu a murit/ autorul a murit/ poezia/ șubrezimea cuvântului în fața imaginii”.

Trimiterile muzicale – de la Big Mama Thornton la Janis Joplin – adaugă o altă dimensiune volumului: aceea a unei coordonate sonore a memoriei. Janis Joplin amintește de „pantaloni evazați” și bluesul care umplea sala, semn că pentru poet cultura pop funcționează ca matrice emoțională, nu ca ornament.

Versiunile noastre imperfecte plutesc în spațiul dintre senzorial și meta-senzorial. Autorul scrie despre zgura târgului, mirosul de petrosin, crinii de toamnă, beemveul negru de la zebră, puricii din casă, criza economică, livratorii nepalezi, găinile uriașe din piața Alexandru. Această hiper-materialitate, specifică poeziei române recente, devine la Andriescu o semiotică a realului: fiecare detaliu e un semn într-o rețea mai mare. Când afirmă: „mi-e dor de puzderia de puști arămii […] mă gândesc la dinții tăi/ te iubesc/ cum iubesc păienjenii cu cruce” (costică la intersecție) realul social (migrație, sărăcie, comunități minoritare) se îmbină cu realul afectiv într-o poetică a simțurilor fragile.

Tehnologia este și ea investită afectiv. În poemul fraiera mea postumană, poetul se îndrăgostește de „o cutie cu unghiuri drepte”, o „mireasă albă” cu nume exotic, într-o alegorie a postumanului afectiv: gadgetul devine partener emoțional, continuitate a sinelui. Acest text poate fi citit drept un comentariu subtil la estetica actuală a obiectelor inteligente, la modul în care tehnologia devine parte din versiunile noastre imperfecte. Însă relația dintre tehnologie și intimitate nu e investită conflictual, ci melancolic, aproape tandru: „cele mai sincere sentimente/ rămân la macerat/ măcar o zi.”

Corporalitatea este, la Andriescu, un text în sine: corpul e citit, interpretat, adesea privit cu autoironie amară. În praeparatorium, poetul notează: „bărbații normali trăiesc 69 de ani/ am deja 63 și mă tem/ că sunt normal.” Această anxietate a deteriorării devine recurentă: „ochiul tăiat de sticlă (transparența), „gustul metalic de sânge” (simt gust metalic), „durerea de dinți” (unde-ai dormit noaptea trecută). Corpul nu e doar un suport al poeziei – e locul însuși al poeziei, spațiul în care identitatea se degradează, se regenerează, se rescrie.

Un atlas al memoriei

Autorul pare că ar înregistra totul în timp real, în dicteu. Poemele sunt ample, narative, cu observații directe, dar în subtext se derulează o reflecție gravă asupra mortalității, memoriei și fragilității. Această tehnică produce un efect de intimitate textuală: cititorul are impresia că participă la desfășurarea vieții în timp real.

Radu Andriescu își construiește propria lume poetică nu ca pe un teritoriu ordonat, ci ca pe un atlas al memoriei în continuă negociere. Imperfecțiunea este principiul constructiv. Autorul nu idealizează trecutul, ci îl prezintă ca pe un mozaic de fragmente – „tricourile mele vechi”, „străduțele de lângă biserică” sau „cele mai bune jumări ardelenești” – în care fiecare detaliu devine emblematic. Volumul se impune prin eleganță și profunzime, invitând la o lectură atentă a sinelui multiplu.

Cartea e la fel de luminoasă pe cât e de tenebroasă, la fel de cosmică pe cât e de domestică, la fel de tandră pe cât e de dură. O combinație rară de fuziune coerentă între familiar și metafizic. Textul nu afirmă, ci desfășoară; nu fixează, ci multiplică; nu închide, ci deschide. Pentru mine, e cel mai bun volum semnat de Radu Andriescu de la Punțile Stalinskaya (Brumar, 2004) și unul dintre cele mai bune din poezia română a ultimilor ani.