Cristina CHIPRIAN

Valeriu STANCU, Oarba vecie din minutare, Editura Junimea, 2025

Volumul lui Valeriu Stancu, Oarba vecie din minutare (Iași, Editura Junimea, 2025), traversează spațiul și timpul liric românesc pe aproape 50 de ani, adeverind dispoziția creatoare a unui poet care a operat o impresionantă selecție culturală, tematică și stilistică. Identificăm revelatoriul arc peste timp, opțiunea pentru starea de veghe, de neodihnă și de căutare: căutare de sine, căutarea personajului liric, a camaradului de arme poetice, în varii ipostaze existențiale.

Timpul care nu se poate opri, versul care așteaptă să fie scris, moartea care așteaptă să fie invitată urmăresc demersul poetic al lui Valeriu Stancu. Întotdeauna spiritul evoluează mai lesne decât materia, dar este depășit în convingerile sale. Refrenul clasic confirmă tragedia visului: „Un leagăn de stele, un leagăn de vis/ Cântecul lebedei de noapte ucis”. Scenariul biblic invadează contemporaneitatea și o susține în răstălmăcirile ei: „În casa mea, Iisus Hristos n-a intrat niciodată/ ca să-mi ceară găzduire (…)/ și să-i întind cupa/ din care să-și bea răstignirea până la fund”. Divinitatea se află într-o manifestă lipsă de umanitate prin câteva semne: vederea, iubirea și credința, care nu slăbesc odată cu trecerea timpului.

Poemul de dragoste este prezent, cu grația depărtării neînvinse și a absolutului ratat: „Mai aveam, iubire, pân’la zei o treaptă/ de-ai fi fost cu mine, poate o urcam”. „Și cât de frumos te-am rugat să nu pleci (…)/ Și cât de frumos să visăm ar fi fost.”

Călăul este fratele mai mare, modelul absolut care călăuzește prin viață: „Cum doar gândul mai poate pluti (…)/ Iar apele nopții secau peste zi (…)/ Cum doar cuvântul mai poate zbura”. Repere culturale shakespeariene, pariziene sau nord-americane imprimă ritmul unei vieți trepidante sau meditative: palatul sau mormântul, ultima stea, frumoasa Josephine.

„Balada mereu ratatei sinucideri” este o poveste plină de miez despre Eu și Celălalt. Aici prind contur direcția și sensul: axa terestru-cosmic, de la imediat la etern („poemele înveșnicirii”). Unul dintre primele scopuri declarate a fost: să citesc cărți nescrise. Una dintre primele constatări a fost: „fug sfinții din calendare/ luându-și veșnicia și faptele bune cu ei”. Una dintre primele duble caracterizări: „el (Călăul) nu avea curaj să trăiască, eu nu aveam/ curaj să mă sinucid. Una dintre primele spovedanii a fost: am/ apucat-o amândoi voinicește pe calea/ delincvenței și vreme de un deceniu atât de/ multe infracțiuni am comis împreună, încât, dacă/ ar fi reușit să ne pedepsească societatea pentru/ ele”. Viața se împărțea pe din două, lașitatea se împărțea între viață și moarte. Expresia de argou însuflețește experiența: „trocarii n-au reușit să-l priponească”. Una dintre ultimele întâlniri a fost la cimitir: „Își încheiase socotelile cu/ justiția umană și o aștepta (pentru întâia oară cu/ frică) pe cea divină”.

Oarba vecie din minutare este o probă de limbaj poetic încifrat în joc: miza e mare; „noaptea e lungă,/ E cât o moarte (…)/ Cine dă totul doar pe o carte?”. Este, de asemenea, punctul înalt la care a ajuns expresia poetică a lui Valeriu Stancu.