Adrian G. ROMILA

Irelevanță și precaritate

Nu cred că există vreun pericol real pentru canonul literar universal, cu excepția unor pasabile lovituri din partea revizionismului corect politic (valabil încă destul de izolat, din fericire, adică mai degrabă peste Atlantic, în geografia culturală globală) sau a unor permutări de ierarhii în interiorul aceluiași perimetru axiologic. Canonul literar pare etern peste tot în lume, pentru fiecare națiune în parte, și pentru fiecare limbă, ceea ce e firesc. Canonul nu poate fi decât adus la zi, extins, recontextualizat și reinterpretat, dar liste de autori și opere precum cele date de Harold Bloom în 1994 (The Western Canon) rămân valabile și mereu deschise, chiar și pentru perspectiva statistică a unui Franco Moretti sau pentru cea descentrat-postcolonială a lui David Damrosch (care, la rându-i, dă propriile liste la începutul lui 2020 în celebra, de-acum, Around the World in 80 Books).

Canonul literar românesc nu face excepție, deși, pe o hartă literară extinsă, incluzivă și hiperconectată cum e cea din prezent, nu știu cât mai contează literatura română. Cu puține excepții contemporane, încă suntem cvasi-necunoscuți la nivel mondial (nu discut aici situația unor autori români precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Panait Istrati etc., care s-au afirmat locuind și scriind și într-o altă limbă), așa că, oricum am face-o, discuția despre canon pare pentru noi destul de provincială. Ne mai ajută, din fericire, traducerile din autorii basarabeni (Tatiana Țîbuleac, Emilian Galaicu-Păun, Lorina Bălteanu), care se fac tot din limba română, până la urmă. După cum se știe, niciun nume românesc/ de limba română nu se află în deja menționatele liste bloomiene, cum nici în cele mult mai actuale și cosmopolite ale lui Damrosch nu se află vreunul (cu excepția lui Paul Celan, dar pe care comparatistul american nu-l tratează ca pe un exponent al literaturii române).

Nu-mi dau seama dacă situația s-a schimbat semnificativ de atunci până azi, cel mai probabil că nu. Suntem noi între noi și noi despre noi, în cea mai mare parte, ca să nu mai vorbesc de „vechimea” unei conștiințe estetice autohtone, care datează, probabil, de prin secolul al XIX-lea (de la „vom critica cartea, iar nu persoana”, de la „fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune” și de la „nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare”, deci de pe la 1840). De aici avem precaritatea irelevantă a canonului nostru, în comparație cu altele, de care vinovată e în primul rând politica promovărilor externe, a traducerilor și a prezențelor la târguri internaționale. În fine…

Demersuri ca cele din Istoria… lui Mihai Iovănel, de pildă, doar adaugă nume, genuri și titluri, aduce alte inserții ideologice și reconsideră (destul de drastic, e-adevărat) clasamente considerate imuabile în ultimii zeci de ani, ceea ce, până la urmă, e normal într-o literatură care se vrea vie. În cazul canonului literar, ne mișcăm, vorba lui Mircea Martin, între radicalitate și nuanță, cu un spațiu de manevră destul de lax, un spațiu unde, iată!, s-au publicat nu demult istorii literare complementare și concurente (Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir).

Clasic, neoclasic și postmodern

Despre presupusa apocalipsă a reperelor stabile, un analist al modernității precum Virgil Nemoianu – apologet al dialogului intercultural și al coexistenței formelor de clasicism în diacronie – afirma deloc alarmist și panicard, într-un studiu dedicat culturii recente (Postmodernismul și identitățile culturale. Conflicte și coexistență, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, trad. de Laura Carmen Cuțitaru): „trebuie să conchidem, cel puțin deocamdată, că postmodernitatea însăși […] poate fi considerată, fără teama de a greși, doar o fază în istorie. Putem spune că e una trecătoare, dar chiar și așa nu diferă de alte numeroase faze trecătoare din ultimele câteva mii de ani, cu toate nenorocirile și cu toate inițiativele lor. Pe de altă parte, putem spune că este un «Endzeit», o fază finală, așa cum întâlnim la sfârșitul Evului Mediu, al «antichității» și în alte situații frecvente. Putem fi și mai contestatari și să susținem că o tipologie umană și un tip de comportament complet nou se nasc acum, la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Nici chiar un asemenea eveniment nu ar fi unic în istoria culturală, nu ar fi ceva căruia filosofia culturii s-ar dovedi incapabilă să-i facă față și nu ar însemna o ruptură definitivă de istorie așa cum o știm noi. Deși niciuna dintre aceste posibilități nu este sigură, ele se află, totuși, în sfera probabilității și ne permit să operăm în continuare cu categoriile filozofiei culturii. Nu trebuie să ne preocupe excesiv faptul că dialectica dintre inovație și stabilitate e acum condusă de forțe noi și neobișnuite” (pp. 43-44).

Și tot el vorbea în altă parte a aceluiași studiu despre caracterul salutar și rezilient al clasicismului, în fața unei realități tot mai alunecoase, mai polimorfe și mai instabile: „Jocul cu clasicismul e, foarte important, un act tămăduitor și liniștitor. Într-un sens ideal, clasicismul a fost instituit ca gest de disperare eroică: deoarece contactul estetic cu realitatea pare prea dificil și problematic ca puritate și integralitate, vom apela la o alternativă puternică, la o convenție simplificată care poate, prin înțelegere consensuală, să ne servească drept realitate. Această convenție, spune mai departe raționamentul ideal, poate fi imitată fără probleme. Cu siguranță, mimesis-ul acestei «prescurtări» se dovedește curând a fi el însuși o întreprindere primejdioasă și îndoielnică. Istoria clasicismului poate fi foarte bine să fie, printre altele, o istorie a dezamăgirilor. Totuși, se definește în același timp și ca o istorie a inventivității, a creativității, a inteligenței dialectice. Neoclasiciștii preschimbă cu îndemânare idealul clasic într-un nivel referențial atât abstract, cât și real. Proclamă stabilitatea fără agresivitate sau triumfalism. (Printre altele, astfel este organizat și înzestrat cu coerență câmpul semantic al neoclasicismelor succesive.) Mișcările neoclasice se nasc din intenția deliberată de a se referi la un centru care, deși nesigur, e dezirabil. De aceea sunt atât tensionale, cât și regulate. Pot modifica centrul, dar se bazează clar pe el. Mulți dintre cei mai buni comentatori ai clasicismului au tendința de a sublinia efectul ordonator, pacificator, liniștitor, al oricărui neoclasicism care apare într-o perioadă de experimente, de schimbări sau de anarhie. Nu putem spune cu siguranță nici că, după recurgerea conștientă la artificialitatea și ironia jucăușă din secolele al XIX-lea și al XX-lea, tensiunea va deveni atât de mare, încât centrul și utilitatea acestuia vor dispărea, nici că nevoia de centru va deveni și mai mare. Rămâne de văzut și dacă se poate găsi un înlocuitor al modelului clasic în mediu postmodern sau câtă nevoie va fi de el. Indiferent care va fi răspunsul la aceste întrebări, fenomenul neoclasic multisecular continuă să rămână un model a ceea ce e tipic literaturii, în sens larg, adică un model de temperare a turbulențelor sociale și intelectuale din orice moment al istoriei. Am putea spune chiar că tradiția clasicistă e una exemplară în ceea ce privește valorile și formele ei intrinseci, dar nu în primul rând pentru acestea, ci pentru capacitatea ei extraordinară de a se distanța față de nucleul asumat al unei epoci, acceptându-i voioșia și excesul și, în același timp, ajutându-ne să trecem peste toate vii și nevătămați. Continuitățile propriei noastre epoci au multe de învățat de la continuitățile clasicismului. Schimbarea și flexibilitatea, capacitatea de coexistență și de influențare a contemporaneității – toate acestea sunt trăsături care ne arată cum să evităm abisurile și faliile din existența umană și din istorie” (pp. 381-382).

Cele două argumente

După acest larg și convingător excurs prin esențialitatea canonului clasic în postmodernitate (încă o dată – nimeni nu-l poate anula, ci numai comenta și ajusta!), rămâne să mai lămurim cum facem ca acest canon clasic să rămână relevant de-a lungul unor generații care-și schimbă orizonturile culturale tot mai rapid, mai precoce. Noi, cei pentru care literatura e un mod de viață (profesori, scriitori, jurnaliști culturali), înțelegem fără efort această esențialitate vitală a canonului, știm cât de importanți sunt Dosoftei, Văcăreștii, Cantemir, Budai-Deleanu, Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Maiorescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Urmuz, Coșbuc, Zamfirescu, Papadat-Bengescu, Agârbiceanu, Ibrăileanu, Rebreanu, Petrescu, Lovinescu, Sadoveanu, Călinescu, Eliade, Sebastian, Mihăescu, Pillat, Voiculescu, Topîrceanu, Minulescu, Stănescu, Preda, Buzura, Breban, Ivasiuc, Blandiana, Sorescu, Mălăncioiu și toți ceilalți. Chestiunea e să-i convingem și pe cei care ne sunt contemporani sau pe cei care vin după noi despre acest lucru și asta e tot mai greu, odată cu transformările radicale în tehnologie, în limbaje și-n receptivitate imaginară. Decalajele educaționale și axiologice sunt tot mai accentuate între generații succesive sau adesea în interiorul aceleiași generații, iar codurile lor cultural-simbolice sunt tot mai străine și mai inoperabile în a se înțelege reciproc.

Dincolo de alte surse de informare (biblioteci, evenimente organizate de varii instituții, emisiuni de televiziune, site-uri de internet, reviste de profil), cel mai important rol îl are aici școala, zona preuniversitară, mai precis (gimnaziul și liceul), cea menită să stimuleze și să consolideze eventuala educație literară a generațiilor care mâine vor cumpăra cărți, vor citi, vor înțelege, vor problematiza și vor vrea să participe la evenimente din jurul literaturii. Cum facem să-i atragem spre literatura de calitate, spre literatura provocatoare, spre literatura care, ca fenomen creativ cu maximă libertate de expresie, concentrează umanul, viața, afectele, psihicul, istoria și metafizica? Și cum să-i facem să înțeleagă că ea e un produs cultural nobil care, ca toate produsele culturale demne de luat în seamă, survine în urma unei evoluții, a unui siaj diacronic? Că exact în acest siaj diacronic se înscrie și ceea ce numim „canon”, adică o listă de opere fundamentale absolut esențiale în configurația actuală a oricărei literaturi care, deși s-a transformat decisiv și aproape de nerecunoscut, are totuși un trecut care încă e prezent în substanța ei?

Soluția sugerată de mine se bazează pe diferența dintre ceea ce aș numi argumentul epistemic și argumentul pedagogic. Argumentul epistemic privilegiază diacronia, ceea ce înseamnă că orice demers pedagogic care vizează literatura trebuie să înceapă cronologic și precis contextualizabil, adică istoric, evolutiv, mereu dinspre trecut spre prezent. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ajungem și să-i înțelegem pe contemporani, trebuie pornit obligatoriu de la capătul din stânga al canonului, de la „cei vechi”. Argumentul pedagogic presupune un drum diferit: abordarea transversală și orientativ-tematică a literaturii, dinspre ceea ce are impact rapid și poate fi ușor asimilabil înspre ceea ce, dat fiind decalajul temporal, nu mai e așa de ușor de înțeles și de reprezentat imaginar în absența unor greoaie auxiliare conceptual-istorice.

Conform argumentului epistemic, în demersul didactic începem întotdeauna cu… începuturile literaturii române, cu literatura orală, cu nucleele estetice de la cronicarii secolului XVIII, de la Cantemir, de la poezia lui Dosoftei, de la pașoptiști, de la primele manifeste literare (Dacia literară, Junimea) și de la momentul Eminescu. Conform argumentului pedagogic, însă, începem cu texte mai actuale tematic și lingvistic, care sunt mai apropiate de problematica și accesibilitatea receptorilor, și abia apoi mergem spre trecut, după ce am convins deja că literatura e ceva viu și că privește umanul, în integralitatea sa emoțională și intelectuală. Putem porni, de pildă, printr-o selecție atentă, de la textele unor Ioan S. Pop, Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Gabriela Adameșteanu, Emil Brumaru, Claudiu Komartin, Teodora Coman, Filip Florian, Dan Coman, Radu Vancu sau Ovidiu Verdeș, de la douămiiști, nouăzeciști, optzeciști sau șaptezeciști, mai apropiați de codurile imaginare și lingvistice ale tinerilor, și abia apoi, după ce literatura s-a dovedit ceva absolut frecventabil, să mergem spre canonul mai îndepărtat, care poate fi, astfel, tolerat, înțeles, reținut.

Cele două argumente nu se anulează reciproc, dimpotrivă, sunt complementare, dar în opinia mea argumentul pedagogic ar trebui să fie cel prevalent. Cu o racordare controlată la literatura universală, el e mult mai potrivit generațiilor de cititori care s-au născut în orizontul digital, care rezonează la cu totul alți stimuli decât cei de dinaintea lor, care stau în fața ecranelor de foarte timpuriu și au dezvoltat o inteligență emoțională foarte selectivă. Prioritatea argumentului pedagogic n-ar face decât să ofere demersului educațional o captatio benevolentiae, o strategie de seducție imediată și eficientă, pentru ca apoi canonul, în consistența, anvergura și aventura sa cronologică, să poată fi vizualizat mai ușor. Prioritatea argumentului diacronic, în schimb, n-ar face decât să deschidă inadecvat demersul didactic cu blocaje lingvistice, ideologice și tematice, generate de imensul decalaj cronologic dintre texte și cititori și necesitând mereu împovărătoare glose și contextualizări de istorie și ideologie. Cred că am putea revitaliza și menține în atenție canonul literaturii numai privilegiind în predarea ei, în primă instanță, argumentul pedagogic în fața celui epistemic. Astfel, vom menține pe termen lung respectul față de canon și, simultan, vom deschide cititorii viitorului către piața literară contemporană, care are tot atâta nevoie de ei pe cât au ei nevoie de o literatură care să le poate vorbi pe înțeles.

Reiau, pe final: pentru preuniversitar, e operabil criteriul pedagogic, într-o primă etapă, pentru a se trece după aceea, treptat, la cel epistemic; pentru facultățile de litere e potrivit doar cel epistemic, de la început, care e intrinsec domeniului și care e singurul capabil să ofere ceea ce se dorește de la o facultate de filologie – specializarea. Și închei într-o notă tristă: din păcate, în ciuda numeroaselor sesizări venite dinspre o mare parte a performerilor cu autoritate literară (scriitori, universitari, cercetători, profesori de liceu), noile programe tocmai aprobate de ministerul de resort în preuniversitar începând cu 2027 privilegiază exclusiv argumentul epistemic. În aceste condiții, da, luăm canonul de la începuturile lui, începem în școală literatura cu începuturile ei, cum se zice. Dar mă îndoiesc că autorii secolelor XVII-XIX vor fi înțeleși și asimilați minimal de adolescenții secolului XXI și mai ales mă îndoiesc că vor fi tratați cu deferența cuvenită unor membri indispensabili ai canonului. Și nu doar despre raportarea la canon e vorba aici: vom pierde cititorii de literatură, în general, atâția câți vor mai fi, căci ei vor rămâne încă din start cu ideea că literatura e, în cea mai mare parte a ei, ceva vetust, arhaic, consumat, obligatoriu și greu de înțeles. Ceea ce literatura, și subliniez – mai ales literatura, între celelalte umanioare, chiar nu e.