Nicoleta MUNTEANU

Revizuirea canonului

Sintagma „canon literar românesc tradițional” cred că este menită să nască polemici. Există un canon literar tradițional și unul „modern” sau „postmodern”? Mai precis, e necesară revizuirea canonului – permutări, recuperări, integrări în ceea ce constituie operele fundamentale, a căror valoare e, dacă nu incontestabilă, piatra de temelie/ oglinda definitorie a ceea ce a produs o literatură de-a lungul timpului? Categoric, da, dar. Și aici numărul acestor „dar” pare a se mări proporțional cu specificul literaturii în cauză, aici cea română.

O literatură „tânără” prin raportare la alte literaturi, o literatură dominată până la un punct de opere scrise de autori, nu de autoare, o literatură care pare mereu a-și disputa canonul raportându-se la complexe sau orgolii. Cine stabilește valoarea unei opere care este sau ar putea să intre în canon? Care sunt criteriile de definire a valorii? Raportarea la această valoare are în vedere momentul în care ea a fost scrisă, receptarea și impactul avut în cultura română, grila modernității, necesitățile prezentului? Cum stabilim echilibrul între aceste aspecte – toate sensibile și, categoric, importante? De cât timp este nevoie ca o operă să devină semnificativă în conștiința unei națiuni? Sunt întrebări legitime și de răspunsul la ele depinde cum ne raportăm astăzi la canonul literar românesc. Orice încercare de a te poziționa pro sau contra canonului existent vine cu riscul de a fi acuzat de partizanat și de a ne lovi de infinite puncte de vedere, uitând că însăși definiția termenului implică ideea de stabilitate. Riscul e o dispută în care vor intra, pe de o parte, cei care consideră că, odată constituit, canonul nu mai poate fi modificat, iar pe de alta, contestatari ai încremenirii în timp a acestuia, ai osificării devenite sufocante. Lor li se pot adăuga nemulțumiții de orice fel, adepții schimbării cu orice preț sau ai unui posibil canon generaționalist. Canonul e menit să determine ce e esențial, deci profund semnificativ. Ținând cont că timpul poate eroda valoarea operelor unui autor și că există o presiune (firească) a scriitorilor „post canonici” care obligă la reconfigurări. Echilibrul între cele două direcții devine determinant.

Ca profesor în mediul preuniversitar, mă voi raporta la canon strict din perspectiva finalității actului educativ. Cred că orice absolvent trebuie să iasă din liceu cu o perspectivă minimală asupra trăsăturilor definitorii ale literaturii române, iar acest aspect este acoperit de lista autorilor canonici din prezent, autori ale căror opere se regăsesc – și trebuie să se regăsească în continuare – în programa de bacalaureat. Totuși, întâlnirea cu operele ce constituie canonul literar românesc nu poate să se mai facă în forma actuală, având ca punct final al acestei întâlniri eseul structurat de la bacalaureat, care încurajează memorarea și nu lectura propriu-zisă a textelor. Și nici într-un caz rămânând la deceniul șapte al secolului trecut, mulți absolvenți fiind convinși că literatura română se termină cu Marin Preda și Nichita Stănescu. Sau, dacă nu literatura, literatura care contează, literatura „mare” – cuvânt ce, oricum, creează tinerilor o reacție defensivă. Fiindcă, trebuie să o spunem, a limita întâlnirea elevilor cu literatura doar la operele autorilor canonici, indiferent care sunt sau ar fi acești scriitori, e perdant. E necesar să fim conștienți că, dacă vrem să-i facem să înțeleagă ce poate face literatura pentru ei, pentru cunoașterea lumii și a sinelui, pentru sensibilitatea/ sensibilizarea și formarea caracterului lor, avem nevoie de diversitate – nu doar tematică, de formă, stilistică –, ci și de diversitatea de gen (opere scrise atât de autori, cât și de autoare), dar mai ales de întâlnirea cu texte contemporane (sau mai apropiate de viziunea tinerilor despre lume) pe care să le corelăm cu cele canonice. Dificil, dacă nu chiar imposibil.

Fără validarea culturii naționale, eventuala schimbare a canonului rămâne irelevantă

E o adevărată provocare să stimulezi real interesul pentru lectură al tinerilor astăzi. Nu doar pentru că există o concurență „neloială” ce vine dinspre rețelele sociale și din impactul generat de inteligența artificială, ci fiindcă, așa cum arată societatea românească, lectura nu pare a aduce niciun beneficiu, iar parcurgerea canonului cu atât mai puțin. Fie că vorbim despre dezinteresul (real), fie despre pragmatismul (la fel de real) al celor mai mulți elevi, există un adevăr profund care determină aceste atitudini: tinerii nu sunt în niciun fel încurajați să citească. Nu văd nicio miză în asta. Societatea e neașezată: cu sau fără niște repere solide în toate domeniile (și așa supuse schimbării, cu miză pe nișă, pe transdisciplinaritate), cei mai mulți consideră că își vor găsi un loc în lumea de mâine. Care nu depinde de numărul cărților citite, de cunoașterea canonului literar, de numele care îl alcătuiesc. Chiar dacă acest canon ar fi cu totul altul, chiar dacă în el ar intra și autori contemporani, asta nu i-ar apropia într-o mai mare măsură de lectură. Nu cred, așadar, că problema este canonul literar tradițional (sau nu), ci felul în care societatea se raportează la cultură. Fără validarea culturii naționale (adică fără un program coerent, pe termen lung de promovare a acesteia, cu investiții financiare și în resursa umană reale), eventuala schimbare a canonului rămâne irelevantă. Sau o sursă de dezbateri (mai degrabă de dispute în mediul academic) și atât.

Revenind la canon, el trebuie să fie în școală punct de plecare pentru ca elevul să rămână cu o imagine pertinentă asupra literaturii române, privită diacronic și validată estetic. Lucru care implică însă nu atât numele de pe „lista” autorilor canonici, ci disponibilitatea profesorilor de a corela acești autori cu alții. Stârnind curiozitatea pentru lectură, oferind contexte de dezbatere în cadrul orelor, de oglindire a unor opere în altele, punctând continuitățile și discontinuitățile. Creând cadrul în care autorii canonici să intre în dialog cu alții – aleși în funcție de profilul unităților de învățământ, de specializarea/ profilul claselor, de nivelul acestora. De aceea, abordarea tematică este probabil în prima clasă a nivelului liceal singura validă. Profesorul nu poate aștepta ca autorii canonici să vină să seducă elevul, e nevoie să se găsească modalități de a-l apropia pe acesta de operele lor. Problematizând. Adaptând textele alese capacității lui de înțelegere.

Va deveni însă aproape imposibil (pentru a rămâne la o perspectivă optimistă) să oferi o reală cunoaștere a literaturii române (în aspectele ei fundamentale corelate cu nevoile adolescenților de astăzi) de vreme ce în noile planuri cadru de liceu literaturii române i se alocă doar două ore pe săptămână la clasele a XI-a și a XII-a. Despre ce relevanță a identității culturale și a diversității literare vorbim? În contextul dat, e posibil ca tot mai mulți elevi să nu rămână decât cu operele autorilor canonici predate la clasă și, repet, din păcate, nu obligatoriu citite. Așadar, revizuirea canonului este binevenită. Cu condiția să se facă asumat, cu discernământ și nu doar de dragul unei schimbări, să se aibă în vedere „un nucleu esențial” – cum se exprima Mihai Zamfir –, dar și realitatea în care trăim și să se găsească un echilibru între ceea ce este supus degradării în timp și ceea ce este semnificativ dincolo de presiunile pe care literatura contemporană le implică – prin numărul tot mai mare de autori și de opere, prin varietatea acestora.