Sorina RÎNDAȘU s‑a născut la data de 9 martie 2003, la Suceava. A debutat în 2018 cu un volum de versuri, Paisprezece vieți și încă o eternitate, editura „Sfântul Ierarh Nicolae”. În anul 2024 îi apare la editura Cartier din Chișinău cartea de poeme Regatul disfuncției. A susținut mai multe lecturi publice, printre care: la Institutul Blecher (în 2020 și 2022), la Festivalul Zile și seri de literatură „Șt. Aug. Doinaș” (2020), la Festivalul „Ion Monoran” (Timișoara, 2021), la Saloanele de literatură „Familia” (2021) și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) în 2022 și 2024. Participantă, din anul 2021, la Tabăra de literatură „Leonard Tuchilatu”, organizată de Maria Ivanov și Dumitru Crudu. Prezentă în antologia Casei de Poezie Light of Ink (2018) în Generația o mie de semne, coord. Gelu Diaconu (2022) și în Ce‑ți spui noaptea înainte de culcare, coord. Mihai Marian (2024).
Regatul disfuncției
departe de pămînturile făgăduinței cresc plante și copii
pe care nu‑i revendică nimeni.
oasele se topesc pînă te poți cuprinde singur.
străzile scăldate în adrenalină,
atenția super‑băieților de cartier,
zgomotul obiectelor din buzunare
spărgîndu‑se.
pe majoritatea le‑am trăit din nevoie, pe restul din curiozitate,
elevul anxios pe care îl mănîncă scalpul, insecta
cu aripile desprinse de trup, amenințarea coloniei. eu am fost.
cînd au venit cu ideea despărțirilor,
am fost prima care s‑a împotrivit.
structura se demolează din interior,
pereții se răstoarnă unul peste altul.
dacă nu spui acum, nu mai spui niciodată.
o inimă mare le va cuprinde pe toate
și le va reconstrui.
cînd au venit să numere pierderile, le‑am ascuns pe ale mele.
din mijlocul unui dezastru natural se vede
paradisul suburban strălucind în întuneric,
niciodată altă lumină.
cînd Rebeca mînca pămînt, eu vomitam
cantitățile ultimelor zile.
au fost episoade scurte: rușinea, tusea nevrotică,
permisul de intrare în compartimentul
celor care nu vor să fie găsiți,
de data asta a fost cît pe ce.
trăiesc la nesfîrșit pe urmele oamenilor cărora
le iese la timp
candelabrul din șuruburi.
de la ei am învățat consecvența,
cu ei m‑am închis
în regatul disfuncției.
să vezi o inimă cum huruie lîngă altă inimă
un explozibil care‑l însuflețește pe un altul
cît să răbufnească fără teamă.
o mașină de gunoi
în spatele căreia am pîndit poliția pentru liniștea ta
se îndepărtează,
și noi rămînem aici
fără cănile de cafea, fără emoția viciului
activat pe ascuns,
fără absolut nimic.
cît să mai aștepți un semn, pînă și lumina întîrzie
cîteva secunde înainte să încălzească.
după fiecare colț, altceva se întîmplă.
pe băncile bune n‑avem loc și noi, sîntem observați,
dar tratați cu indiferență.
poate dacă altcineva ar fi dus
o țigară la gură
aici, în clipa asta,
s‑ar fi descurcat
mai bine.
dar noi sîntem imobilizați de frig
și tu mă tragi mai aproape de tine
și parcă încep să înțeleg
de ce nimic nu se întîmplă cum ar trebui.
cred, Doamne, ajută necredinței mele
cînd toată caroseria acestui trup nu e decît
sînge și gîlmă
și metropola s‑a pitit sub mărăciniș.
mai lovesc o dată, ca să fiu sigură
că s‑a produs măcar o mică daună
și mai lovesc o dată, cu toată setea,
ca să vadă și ceilalți.
candoarea nu e decît o profeție îmbucurătoare
care nu se mai arată de‑atîta timp.
cui îi trebuie.
noi avem mințile limpezi.
noi ne întindem unul lîngă celălalt pe criblură
și așteptăm.
noi spargem între dinți orice sentiment
de siguranță.
unde mai pui și candoarea.
cred, Doamne, ajută inimii mele slăbite
să trăiască într‑o rețea privată
și să se desfacă din ea numai buchete de
salvie.
să nu te temi, îmi zic, să nu dai semne
de slăbiciune,
pînă acum ai trăit din plin gloria ușilor
deschise, ți‑ai conceput
propriul algoritm. ai văzut felul în care un trup
se deschide în fața convingerii că
nimic rău nu se poate întîmpla.
totul funcționează conform planului,
pînă cînd pierzi controlul.