Valeriu GHERGHEL
- Propertius: Sed pecasse juvat – Îmi place să păcătuiesc…
Cred că primul scriitor care a făcut liste cu lucrurile care îi plac/ nu-i plac a fost Roland Barthes[1]. Lui Barthes nu-i plăceau, de pildă, femeile în pantaloni (ce oroare!), dar îi plăcea, în schimb, ca oricărui bun francez, brânza. Nu-i plăceau tautologiile („a rose is a rose is a rose is a rose”), mușcatele, după-amiezile, dar îi plăceau salata, Bouvard și Pécuchet (romanul lui Flaubert, nu personajele), trandafirii, țigările de foi (havanele), pianul.
Jocul a prins imediat. Nimic mai distractiv decât să comiți o înșiruire. Prozatorul Georges Perec a publicat, la rându-i, prin 1979, două liste cu lucrurile adorate, preferate/ detestate, urâte (de la verbul a urî). De exemplu, lui Perec îi plăceau jazzul, Sei Shonagon, numele de locuri, brânza (ca și lui Barthes, doar era francez), Veneția, dar nu-i plăceau berea la sticlă, umaniștii, gânditorii (aici sunt perfect de acord cu el, nimic mai antipatic decât un gânditor…), majoritatea scriitorilor de limbă engleză (James Hadley Chase, Bradbury, Durrell, Koestler, Graham Greene, avea el un fix cu limba engleză), medicamentele (cui îi plac?), abuzul de italice și fidelitatea. Să reținem că nici lui Barthes nu-i plăcea fidelitatea. Mai bine îți iei o femeie frumoasă, decât una fidelă…
Perec nu spune nimic despre semnificația acestui joc de gusturi/ dezgust. Lui îi plăcea pur și simplu enumerarea în sine (ca figură retorică; a comentat-o și Umberto Eco, în Vertigo: Lista infinită). Georges Perec nu pierdea nici o ocazie. Cărțile lui sunt pline de savuroase enumerări. Nici Roland Barthes nu-i acordă o importanță prea mare. Înșiruirea în sine nu înseamnă nimic. Dar menționează că lista ar fi, de fapt, un revelator al corpului: „trupul meu este diferit de al celorlalți”.
Eu aș spune că e dimpotrivă: judecățile de gust arată, în realitate, cât suntem de asemănători la nivelul „estetic”, kierkegaardian vorbind. Diferența ni se trage de la intelect, de la cap.
Și mie îmi plac multe lucruri. Și îmi displac și mai multe. Dar n-am de gând să vă plictisesc, în nota de față, cu ceea ce-mi place/ displace mie. Sunt cât se poate de banal. Și, oricum, detest brânza…
- G.K. Chesterton: „Poets have been mysteriously silent on the subject of cheese”.
Când, în nota de mai sus, am menționat jocul lui Barthes (să-l numim „îmi place/ nu-mi place”), m-am sfiit să menționez ce-mi place (și ce nu-mi place). Am citat din alții și m-am spălat pe mâini ca Pilat din Pont.
Metafizic vorbind, ca să declari vulgului profan, cititorilor de pretutindeni, umanității că-ți place brânza mucegăită (cum fac Roland Barthes și Georges Perec), trebuie să fii o persoană extrem de importantă, extraordinar de subtilă, plină de haruri. Dacă nu ești un individ foarte impozant, o somitate, un guru, un Arhiepiscop al liricii erotice, nu poți afirma, așa, pur și simplu, că-ți place brânza. Nu interesează, în fond, pe nimeni acest amănunt al meschinei tale biografii. Într-un cuvânt (sau mai multe), nu este de nasul orișicui să afirme urbi et orbi că-i place brânza. Trebuie să fii cel puțin un poet elegiac, un autor binecuvântat de imne și pricesne, pentru ca mărturisirea ta să capete relevanță.
Cu toate acestea, pe căi inavuabile, postarea mea a primit reproșuri delicate, dar ferme. Mi s-a spus că ar fi fost mai cinstit din partea mea să-mi declar neted simpatia (chiar venerația) față de Sfânta Brânză. S-ar fi cuvenit să respect jocul pe care tocmai îl comentasem cu atâta subtilitate. S-ar fi cuvenit, așadar, să intru eu însumi în joc. Hic Rhodos, hic salta!
M-am mai gândit. Nu-i deloc lesne, chiar dacă ai luat deja Booker Prize, să-ți prezinți (în toată gravitatea ei) lista simpatiilor și afinităților elective. Gestul capătă o semnificație testamentară. Și cu asta n-am spus încă totul. Trebuie, mai întâi, să fii foarte sigur (dar absolut sigur!) că-ți place cutare fel de brânză (brânza opărită, de exemplu, Mozzarella) și nu altul (brânza Roquefort). În al doilea rând, s-ar cuveni să posezi o intuiție plenară a existenței, o viziune asupra vieții, o Weltanschauung, pentru a desemna cu acuratețe specia de brânză care îți place mai mult. În al treilea rând, a declara, să zicem, că-ți place brânza foarte grasă (Mascarpone) presupune o vastă erudiție culinară, faptul de a fi gustat exhaustiv din toate felurile de brânză preparate la un moment dat pe glob: benedictină, de burduf, de capră, de iak, de cămilă ș.a.m.d. Ai gustat din fiecare, este ok, ai dreptul să mărturisești că-ți place brânza Emmentaler (sau oricare alta), ești un erudit al brânzeturilor, un Paganini al urdei. N-ai gustat, stai, înghiți în sec și păstrezi cea mai cuvioasă discreție. Rămâi străveziu și mut în nimicnicia ta. Nici un ochi nu te poate zări. Ai cel mult consistența dubioasă a unei stafii.
Dar dacă te numești Roland Barthes și ai redactat S/Z, dacă te numești Georges Perec și ai compus Viața, instrucțiuni de folosire, totul se vădește într-o altă lumină. Nu mai este nevoie de nicio condiție. Ai tot dreptul să spui ce-ți place, mai ales dacă în chestie este un supliment alimentar, cu efect creativ și inspirator, un afrodiziac: brânza.
În concluzie, în lipsa evidentă a oricărei înzestrări mai acuzate, nu-mi recunosc câtuși de puțin îndreptățirea de a divulga universului ce fel de brânză îmi place. Dar pentru a înțelege funcția ei capitală și în meniul unui artist cu gusturi foarte subțiri, precum regizorul ficțional Charles Arrowby (un filosof în felul lui), voi cita fragmentul care-l privește din romanul lui Iris Murdoch, Marea, marea (publicat pentru prima dată în 1978 și tradus de Antoaneta Ralian, în 2012), pp.15-16: „La dejun am mâncat, savurând cu mare plăcere, următoarele: pastă de anșoa pe felii de pâine prăjită unse cu unt, iahnie de fasole cu boabe mari, preparată cu țelină tocată, roșii, suc de lămâie și ulei de măsline… După aceea au urmat banane cu smântână și zahăr… Și am încheiat cu biscuiți tari, marini, unt de Noua Zeelandă, și brânză Wensleydale. De bună seamă, nu ating niciodată o brânză străină. Brânzeturile noastre sunt cele mai bune din lume. Am stropit acest festin cu o sticlă aproape întreagă de Muscadet, scos din modesta mea «pivniță». Am mâncat și am băut pe îndelete, așa cum se cuvine (gătește rapid și mănâncă încet), și, slavă Domnului, fără ca atenția să-mi fie distrasă de la alte îndeletniciri precum conversația sau lectura”.
Și acum partea cea mai profundă a citatului: „A mânca este o ocupație atât de plăcută în sine, încât ar trebui să încercăm a suprima până și gândirea în timp ce mâncăm. Lectura și gândirea sunt, firește, lucruri foarte importante, dar, pe Dumnezeul meu, și mâncatul este important. Ce fericire că suntem ființe consumatoare de hrană! Fiecare masă trebuie să fie o sărbătoare, și ar trebui să binecuvântăm fiecare zi care ne aduce cu sine o digestie bună și prețiosul dar al poftei de mâncare”.
Se vede treaba că n-am elogiat în zadar, într-o însemnare mai veche, rolul izbăvitor al unei bune digestii…
[1] Cf. Roland Bartes par Roland Barthes, Paris: Seuil, 1975, p.184.