Cristina POPESCU

Dan Petru Cristea, Toate prezenturile ei, editura Junimea, 2023, 240 p.

Toate prezenturile ei, un titlu ce șochează prin acest plural neobișnuit, este cel de-al doilea roman semnat de Dan Petru Cristea, după ce Scaune de pluș primise premiul de debut al Editurii Cartea Românească, în anul 2009.

Apărut în 2023 la editura Junimea, constituit din 21 de capitole și însumând 240 de pagini, Toate prezenturile ei este un roman sui generis în care putem decela, deopotrivă, un roman de dragoste, unul istoric și unul psihologic. Un text în care se reunesc eroticul, istoria reală, psihanaliza, fantasticul, știința informaticii, cât și științele limbii. Autorul operează incursiuni în lingvistică, în istoria politică a secolului al XVII-lea, în Vechiul Testament, în istoria Bisericii Orientale, ca și în istoria chirurgiei plastice. Un constant elogiu este adus cuvântului, menirii acestuia, cărții și, implicit, lecturii: „Cuvintele sunt cele care poartă cu ele scânteia, ele te încălzesc și te răcesc, te năucesc ori te destramă, ele te aprind, ele te sting.” (p. 12).

Pretextul de la care pornește autorul este o teză de doctorat, care își propune să reconstituie personalitatea fascinantă a lui Nicolae Milescu Spătarul, primul homo universalis din cultura română și unul dintre iluminiștii Europei. Tânăra Daniela, aflată în Italia, la Florența, unde pregătește un doctorat în istorie, cunoaște, în timpul unei vizite la Iași, un informatician, Petru, specialist în lingvistică computațională, interesat să alcătuiască ediția electronică a Marelui Dicționar al Limbii Române, „în așa fel încât dicționarul să se afle nu doar în 100 ori 200 de biblioteci, ci în computerul, tableta sau telefonul fiecărui om cunoscător ori numai învățăcel de limbă română, dar pasionat de nebunia de cuvinte și de sensuri care numai acolo pot fi găsite” (p. 15).

Atras de frumusețea și inteligența Danielei, Petru se implică în munca de cercetare a acesteia, oferindu-i un ajutor de natură informatică. Începe astfel să lucreze asiduu la un program de inteligență artificială cu care reușește să recupereze din arhive aflate pe internet câteva documente olografe ale Spătarului. Între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de iubire, trăită intens, ce se suprapune acribiei cercetării documentelor – manuscrise, scrisori, note, articole biografice – coordonatele fundamentale ale muncii de cercetare istorică.

Numai că atracția Danielei pentru timpul și atmosfera epocii Spătarului devine obsesivă, absorbind-o până la a se imagina legată pătimaș de însuși eroul cercetării sale.

Interesantă mi se pare, în acest sens, concepția despre timp îmbrățișată de autor, care operează intersecția planurilor temporale ale eposului, amalgamându-le cu abilitate, astfel încât trecutul devine prezent, iar prezentul – trecut, într-o perfectă osmoză. Este de fapt ceea ce susține Emile Benveniste („Le langage et l᾽expérience humaine”, în Problèmes du langage, Gallimard, Paris, 1996), prin ideea că, în creațiile literare, deplasarea temporală simbolică prin cuvânt poate să implice durate nelimitate, poate să se lanseze spre viitor sau poate să se întoarcă spre trecut, poate să asocieze ființe sau evenimente situate la mari distanțe în timp și spațiu. Un astfel de procedeu este frecvent în romanul lui Dan Petru Cristea, unde acțiunile oscilează între prezent și mijlocul secolului al XVII-lea (ca în tehnica cinematografică a cross-cut-ului), iar cititorul este plimbat între Iași, București, Florența, Veneția, Berlin, Paris și Stockholm. Urmărind firul epic, aflăm că cei doi protagoniști, Daniela și Petru, se întâlnesc din nou la Veneția, unde dragostea lor se dezlănțuie și unde vor începe o aventură a scotocirii prin arhive. Ajutați de programul lui Petru, ei găsesc o scrisoare în latină, adresată de cărturar unui fiu al său, care însă nu e menționat de istorie. Provocată de aceste dezvăluiri, Daniela are perioade în care trăiește intens în preajma eroului ei, Milescu Spătarul. Și iată-i în capitolul 9 din carte, intitulat „Dar brațul ei îl strânge Spătarul”, plimbându-se amândoi, unul lângă altul, pe Lipscani, Daniela acum, în prezent, Spătarul – într-un Lipscani al timpului său: „Nu știe Daniela de ce merge la brațul Spătarului și nici unde se îndreaptă, ca și cum asta ar avea vreo importanță, dacă au de rezolvat vreo treabă împreună nu știe ori poate a uitat, pantofii sport o ajută să calce pavajul din granit […]”.

Timp și identitate

Așa cum ne avertizează și titlul, în roman există o evidentă preocupare asupra percepției timpului. Autorul e preocupat nu doar amalgamarea epocilor, dar și de modul în care raportăm prezentul la trecut. Prezentul trebuie trăit la intensitate maximă, iar atunci când, absorbiți de preocupările cotidiene, îl dăm la spate prea grăbiți, suntem în pericol să ne pierdem identitatea, pe care am putea-o recupera doar în acumulările memoriei: „Dacă existența noastră e legată de prezent, devenim din ce în ce mai meteorici. (…) Singura noastră șansă de a ne descoperi pe noi înșine e să ne regăsim în trecut, în memoria participării la marea horă a acestei lumi, atât cât jocul celorlalți depinde și de strângerea noastră de mână” (p. 6).

Pe de altă parte, Daniela și Petru ating împreună „bucuria aceea perfectă” (cap.10), cu trimitere evidentă la sintagma platoniciană potrivit căreia iubirea este un „dar divin” atunci când se atinge starea de grație.

Căutările Danielei într-o arhivă florentină, dublate de ale lui Petru în internet, duc la descoperirea unui jurnal intim al Spătarului. În Jurnal, ei găsesc istorisirea primei întâlniri de taină dintre Nicolae și Catherine, frumoasa soție a ambasadorului Franței la Stockholm, Simon Arnauld, femeia pentru care Nicolae va dezvolta o pasiune devastatoare. Cu câtva timp înainte, Spătarul își refăcuse, într-un spital din Berlin, nasul, tăiat la mânie de Vodă Ștefăniță. În spitalul unde este operat de Herr Doktor Mentzel, Spătarul o întâlnise pe Maria, tânăra și inocenta călugăriță, care l-a îngrijit cu devotament și dăruire totală în perioada imobilizării lui la pat. Când însă Spătarul a ieșit din spital cu nasul refăcut, amândoi erau deja aprinși de o asemenea patimă încât Maria își uită condiția ei de călugăriță, ceea ce îi va incita și mai mult imaginația Danielei. Din acest moment, ea fuge spre trecut din ce în ce mai des, plecările spre acel alt prezent al ei fiind acum remarcate de Petru, care nu-și poate înfrâna un sentiment de gelozie. Căderile Danielei în trecut, care încep să devină maladive, relevă nevoia ei ascunsă de libertate și creație, căci, deși îl iubește sincer pe Petru, plecarea de lângă el e imperioasă în anumite momente, unirea mentală cu Spătarul umplându-i un gol, o nelămurită chemare spre esență și de cunoaștere a ei însăși.

Petru se întoarce pentru câteva săptămâni la Iași, timp în care Daniela își termină de redactat teza. Când se regăsesc la Veneția și fac din nou dragoste, Daniela trăiește o ambiguă stare de neliniște, care o urmărește de fiecare dată când se desprinde din brațele lui Petru. Într-o dimineață, ea realizează că sursa angoasei sale nu stă în faptul că îl înșela pe Petru cu Spătarul, ci invers, pe „celălalt” cu Petru: „Atât de tare să fi intrat Spătarul în cugetul meu, încât să-mi poarte sâmbetele aici??!… Să se răstească în acest mod la mine când mă iubesc cu iubitul meu?”. Speriată de-a binelea de această constatare, ea încearcă să se elibereze de obsesia Spătarului, numai că, pe drumul pe care îl face în mașină de la Veneția la Florența, unde se întoarce să-și depună teza, ea retrăiește intens vizita Mariei la Spătar (adusă de Costache, omul lui de încredere), cu care se identifică. Daniela își „amintește” cum Maria se sfârșea în brațele Spătarului, din cauza iubirii sale trădate, în timp ce mașina ei se lovește violent de parapetul șoselei: „și abia atunci Daniela își aduce aminte cum în chiar clipa din urmă o descoperise pe cealaltă femeie [e vorba de Catherine] în încrețiturile tunicii Spătarului, în mirosul de lavandă al bărbii, Maria scurgându-se încet din brațele lui, moale, fără vlagă, ea neputând face nimic s-o resusciteze, cum nici Spătarul nu putea, și cu atât mai puțin eu, care atunci nu eram acolo în niciunul din prezenturile ei” (p. 231, fraza care încheie romanul). Moartea este asociată, deci, iubirii, Daniela săvârșind inconștient ceea ce vechii greci numeau hybris, o iubire ce depășește limitele admise unui muritor, atrăgându-și pedeapsa divină.

Eros debordant și stări de elevație

Așadar, un veritabil roman de dragoste ce explorează situații limită: iubire, trădare, moarte. Urmărim în paralel patru iubiri devastatoare, interferate aidoma planurilor temporale: iubirea dintre Petru și Daniela, protagoniștii romanului, o iubire reală, care se naște din colaborarea celor doi, peste care se suprapune iubirea obsesivă a Danielei pentru Spătar, o iubire imaginară, care transcende spațiul și timpul, o iubire care se amplifică permanent, ajungând în cele din urmă la ceea ce Platon numește mania erotiké, nebunia dragostei sau nebunia erotică, nebunia pasiunii, atunci când persoana nu mai este stăpână pe propria minte, când erosul invadează toată ființa ei, suprimând rațiunea (Phaidros, 265b), o iubire care, de la început, poartă amprenta fatalității. Daniela e atrasă de Spătar și pentru că, apropiindu-se atât de mult de el, intuiește că e capabil de o incredibilă uniune de acest gen, deși timpul Spătarului este atât de departe de al ei. Acestor iubiri li se adaugă cea dintre Spătarul Milescu și Maria, tânăra călugăriță, care îl îngrijește cu devotament în timpul spitalizării, după intervenția chirurgicală de refacere a nasului tăiat, o iubire pe cât de inocentă, pe atât de pasională. Și, în sfârșit, iubirea dintre Spătar și Catherine, soția ambasadorului Franței, o iubire vinovată, adulterină dar nu frivolă, la fel de pasională. În fiecare dintre acestea, și în toate la un loc, recunoaștem același eros debordant, aceleași elemente ale senzualității și seducției. Dragostea înseamnă nu numai uniune trupească, dar și contopire totală, disoluție a unui îndrăgostit în substanța celuilalt, o trecere în alt univers. Dincolo însă de orice, iubirile din roman sunt stări de elevație care îl scot pe cel îndrăgostit din realitate și temporalitate, stări de beatitudine, de accedere spre absolut. Trimiterea e dublă, către ideea biblică din „Cântarea cântărilor”, aceea că „iubirea ca moartea e de tare” (cap. 8, v. 6), sau către Platon, pentru care iubirea este o aspirație a omului către frumosul suprem (Banchetul, 211C).

Scrutând abisul sufletului uman, autorul pune în evidență nevoia unui spirit liber de a se descătușa din convenții, dragostea fără libertate ducând inevitabil la fisuri și alunecări. De aici, predilecția autorului pentru structuri ternare, explicite sau latente: în dialogul dintre două personaje transpare prezența celui de-al treilea, fie că este de față, fie că este obsedant de prezent doar în discurs. Iată-l pe Spătar atras de două femei, mai întâi Maria și apoi Catherine, Daniela oscilând între Petru și Spătar, deși plasați în timpuri diferite, și, în fine, Catherine aflată între Simon și Spătar.

Ardența pasională a mesajului și căutarea febrilă a expresivității apar deosebit de elocvente, o manifestare a acestora fiind construcția arhitectonică a frazelor. Se regăsesc ecouri din William Faulkner, Gabriel García Márquez și José Saramago: ample, fluente, adevărate tirade care izvorăsc din țesătura barocă a textului. Un stil fastuos, când calm, când dramatic, când narativ și grandios, când colorat și poetic. Se poate vorbi despre două trăsături definitorii ale acestuia: o bogăție a vocabularului, care conduce la o bogăție a ideilor, precum și o perfectă aranjare a cuvintelor în fraze, uneori de lungimi surprinzătoare, care imprimă patos și creează sentimentul unei participări afective la lumea din jur. Adesea, o frază se întinde pe o jumătate de pagină, alteori – pe o pagină întreagă, sau chiar pe două pagini, cum este aceea din finalul romanului. Textul abundă în metafore, comparații, personificări, uneori concentrate într-o singură frază: „Doi munți și o depresiune se mișcă, o catastrofă colosală schimbă relieful alb cu flori roșii când cearceaful se adună odată cu genunchii, pe care se sprijină acum bărbia. Sub cerul albastru sunt case și copaci și dimineața oamenilor, care sunt atât de preocupați și de zgomotoși, precum și o răsuflare liniștită care nu se aude, așa cum nu se aude petala care a căzut pe masă din corola unei margarete și nici pleoapele, care trebuie să fi clipit de câteva ori.” (p. 80).

Cu scriitura sa abundentă, bogată, curgătoare, Toate prezenturile ei de Dan Petru Cristea este un roman fascinant, scris cu o mare forță analitică și stilistică, de către un împătimit al cuvântului, sub semnul pathosului, în accepțiunea termenului din greaca veche: durere, suferință, trăire, emoție.

Post Views: 130