Călin CIOBOTARI
Atipic pentru esteticile recente ale lui Tiago Rodrigues, amintind într-o anumită măsură de creații de tinerețe, precum acel By Heart dedicat bunicii sale, spectacolul Morții nu mai mănâncă iaurt stă sub semnul tandreții pentru memoria tatălui pierdut și se susține aproape exclusiv prin această tandrețe. Oarecum degrevată de familie – restul membrilor sunt foarte vag schițați – figura tatălui, explorată sub forma unei posibile autobiografii imaginată chiar de el, dar pusă în act de fiu, e reconstituită din multiple perspective: adolescența îndepărtată și vagabondajul prin Europa ca reacție de opoziție la fascismul din Portugalia natală, prima și marea iubire, opțiunile politice actuale (netratate prioritar politic de regizorul-fiu, ci mai degrabă cu umor și afecțiune), activitatea de jurnalist întinsă pe patru decenii, o anume relație indirectă cu poezia și cu un fel poetic de a fi, apoi faza finală, din spitalul în care viața și moartea încep să se confunde și unde boala și cântecul desenează spații de luciditate a visului și de vis al lucidității. „Înfășurat în cântece”, tatăl cere pix și hârtie pentru a scrie ultimul său reportaj. Din mâzgălelile rezultate, regizorul fiu va încerca, post-mortem, să recompună ceea ce acest reportaj ar fi putut conține, flash-uri dintr-o existență mai mult cântată decât povestită, ca într-o acțiune rapsodică de reconstituire „orală” a unui trecut deschis ficționalizării.
Muzica este, de altfel, parte structurală, organică a dramaturgiei. Numeroasele songuri, acompaniate live la chitară, pe ritmuri diverse și cu trimiteri culturale diferite (de la Jacques Brel la ritmuri de fado sau acorduri de rock) sunt tot atâtea „scene” ce ne vorbesc fie despre Teresa, cântăreața de fado ce dansează dezbrăcată în intersecții pentru că nu mai îndură singurătatea, fie despre asistenta care, în timp ce fumează o țigară, se gândește pentru ultima oară la pacientul ce tocmai a murit, fie cântece ce evocă iubirea, fie altele ce vorbesc despre farmecul banal al cotidianului (precum tăiatul unei felii de șuncă…) etc. În partea finală, proiectată dincolo de tărâmurile vieții, silueta mamei chemându-și fiul pe culmile „muntelui înghețat” anticipează imposibilitatea de a mai distinge între cei vii și cei morți, între rămășițele realului și contururile eterate ale unui teritoriu al liniștii definitive. Chitaristul este integrat în spectacol, ca muribund coleg de salon al lui Rogério Rodrigues. „Gemetele” suferinței lui au ceva melodios care declanșează această ultimă, profundă relație cu muzica a celui ce se pregătește să moară.
Un discurs ce nu suportă generalizări
Muzica acompaniază plecarea, îi dă sensuri suplimentare, o face suportabilă, ba chiar acceptabilă. Moartea nu mai are astfel nimic indecent, ci, din contra, devine armonie și ritm, trecere caldă, naturală, de la un acord la altul. Calitățile vocale ale interpretelor transformă adeseori spectacolul într-unul mai degrabă muzical decât teatral, susținând una din temele de adâncime ale discursului regizoral: poate arta învinge moartea? Iar acest enunț trebuie tratat ca o întrebare sau ca o afirmație?
Probabil cei ce așteptau subtilități, provocări á la Rodrigues sau cine știe ce alte direcții de subversivitate au fost nedumeriți sau dezamăgiți. Regizorul revine la simplitatea limbajului teatral pentru a exprima, într-un mod cât se poate de pur, această datorie filială, cumva testamentară, însă nu într-un sens formal, ci intim, personal. E un discurs ce nu suportă generalizări: e tatăl regizorului și numai al lui. Noi, spectatorii, avem doar privilegiul de a asista la acest ritual de rămas bun, uneori invitați în mod direct, ca participanți la înmormântare, să gustăm din vinul ultimei recolte din care cel plecat nu a mai apucat să guste, sau indicați ca figuri familiare din anturajele de altădată ale răposatului.
Metafora iaurtului, „madlenă” proustiană
Merită amintit aici și decorul atât de poetic, și el deschis către suprarealism, la care apelează Tiago Rodrigues pentru a produce atmosfera de care are nevoie povestea lui. Două treimi din scenă sunt ocupate de acest așa numit „munte înghețat”, o formațiune stranie de plăci calcaros-noroase, stranie banchiză celestă în vârful căreia tronează, pe patul său de suferință, pacientul-chitarist. În funcție de luminile ce îl scaldă, acest decor capătă noi și noi perspective culminând cu peisagistica selenară, de altă lume, din secvențele de sfârșit ale spectacolului. Alteori, ascensiunea pe această structură neobișnuită îmbracă sensuri cât se poate de mundane, precum dificilul, imposibilul drum la baie al muribundului.
Există o cantitate semnificativă de umor strecurată prin lumea acestei recente creații a lui Rodrigues. Succesiunea bărbilor, ironiile legate de culoarea cu care trebuie scris un reportaj bun, tachinările asistentei emigrante (multiculturalismul e pregnant în spectacol) relaxează discursul despre moarte. Însăși metafora iaurtului, „madlenă” proustiană, reformulată de Tiago Rodrigues, dar cu aceeași miză a racordului la copilărie, e suficient de atipică pentru a ne face să zâmbim. Umorul din Morții nu mai mănâncă iaurt nu produce râs, ci surâs, nu stârnește hohote, ci zâmbete. Excesul de intimitate în care ne vedem plasați ne împiedică să avem reacții excesive…
Toate personajele (la care se adaugă chitaristul) sunt interpretate de actrițe. Convenția teatrală, în forma ei primară, e susținută prin precizie și rafinament tehnic impecabil. Rolul tatălui e preluat din mers, urmăm replicile ca pe o lumină în noapte. Simplitatea ne copleșește și ne tulbură… Ascuns după o „barbă scurtă”, regizorul e prezent și, totodată, absent din această auto-biografie pe care și-o asumă atât de discret și de duios.
NTGent – Morții nu mai mănâncă iaurt. Coprodus de Culturgest Lisboa, Wiener Festwochen, Piccolo Teatro di Milano – Teatro d’Europa. Un spectacol de Tiago Rodrigues. Dramaturgie: Kaatje De Geest. Asistent regie: André Pato. Design lumini: Dennis Diels. Design decor: Sammy Van den Heuvel. Design costume: Ilse Vandenbussche. Design sunet: Frederik Vanslembrouck. Muzică originală și aranjamente: Hélder Gonçalves. Distribuție: Lisah Adeaga, Manuela Azevedo, Beatriz Brás, Hélder Gonçalves. Spectacol vizionat în data de 20 iunie 2025 în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu.