Gabriela ADAMEŞTEANU
Gabriela ADAMEŞTEANU a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti (1965). A fost redactor la Editura Enciclopedică (1965-1984) şi lector la Cartea Românească (1985-1989). A condus revista 22, publicată de Grupul pentru Dialog Social (1991-2005), şi apoi suplimentul ei literar, Bucureştiul cultural (până în 2013). A primit Premiul Hellman-Hammett pentru curaj în jurnalism, acordat de Human Rights Watch (2002), şi titlul Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2013) din partea guvernului francez. Vicepreşedintă (2000-2004) şi preşedintă (2004-2006) a Centrului PEN Român. Cărţile ei, constant reeditate, sunt traduse în 18 limbi şi elogiate în presa românescă şi internaţională. Între romanele publicate se numără Drumul egal al fiecărei zile (1975); Dimineaţă pierdută (1984); Întâlnirea (2003, 2007); Provizorat (2010); Fontana di Trevi (2018); Voci la distanţă (2022). De asemenea, este autoarea mai multor volume de proză scurtă și de memorialistică.
Modele masculine vs. modele feminine
Modelele mele intelectuale au fost masculine. Pentru devotament față de profesie, frații tatei, intelectuali performanți, pentru proză – romancierii creatori de lumi. Zeul central al mitologiei mele de tinerețe a fost savantul, iar romanele îmi sunt pline de universitari, unii obsedați maniacal de meserie, alții practicând-o cu pragmatism sau oportunism.
Dar, deși mă aliniasem valoric pe linia tatei, genul m-a trimis automat la valorile mamei – prioritizarea căsătoriei și a familiei. Cu un sistem la fel de conservator, respectând ascendentul intelectual al soțului, dar fără să mi-l pretindă mie, mama avea o viziune mai adecvată asupra vieții. Copiii sunt niște maimuțe care vor imita comportamentul părinților, dacă nu vor face totul pe dos fiindcă au avut o relație proastă cu ei sau ca să repare ceea ce ei cred că au fost erori de familie.
Mama m-a învățat, doar prin comportamentul ei, devotamentul total față de familie: „s-a lăsat totdeauna pe ea” pentru soț, copii, nepot.
„Măi femeie”, îi spunea tata, „tu ești roaba copiilor. Roagă-te la Cel de Sus să-mi dea zile, fiindcă n-o să-ți fie bine dacă ajungi la mâna lor!”
Cel de Sus nu i-a dat însă zile, nici lui, dar nici ei ca să vadă până la capăt că poate s-ar fi împlinit profeția lui. Iar eu am ieșit, în această privință, o copie a ei, mai puțin reușită, cu puseuri de independență și egoism.
Mama avea într-o măsură mai mare decât mine simțul vieții, dar ce folos, dacă nu a știut să se bucure de ea. Poate n-a mai ieșit din tristețea copilului orfan, supraviețuind morții mamei și a trei frați mai mici, victimele civile ale Războiului de Întregire. Probabil nici mama n-ar mai fi supraviețuit dacă n-ar fi fost alături de ea sora ei mai mare, tanti Geta, care i-a ținut, cum a putut, loc de mamă. Tata se gândea mereu la România, ca profesorul Mironescu din Dimineață pierdută, dar anonima familie a mamei plătise din greu pentru țară, fără măcar s-o știe, și fără să pretindă nimic.
Mama mi-a transmis intensa ei nostalgie bucureșteană, dar, după decenii de trăit în capitală, mi-am dat seama că o accept numai fiindcă îmi plac orașele mari. Nu simt Bucureștiul ca fiind „al meu”, îi detest clima, mai ales verile toride, iar întinderea șesului mă neliniștește, la fel ca peisajul montan sau marin.
„Progresismul” meu, ușoara înclinație spre stânga le-am preluat din școala comunistă, dar mai ales de la profesoara de matematică Sanda Bădulescu, prietena părinților: un model feminin alternativ, de femeie independentă. Era „domnișoară bătrână”, cum se spunea pe atunci, o botezasem Dodia, stâlcind apelativul moldovenesc „duduie” cu care i se adresau orășenii din Târgu Ocna. Delicată, bine educată, neconflictuală, mondenă cu moderație, de o generozitate boierească. Și-a păstrat până târziu abonamentul la Ateneu și curiozitatea față de viața publică, frecventa cursurile de chineză ca pensionară și după ’90 mergea la ședințele PAC-ului lui „Nicu Manolescu”. Avea o seninătate reconfortantă față de zonele de umbră din sufletul mamei. A distrus-o rapid moartea neașteptată a surorii ei, într-un accident stupid. Am văzut atunci de aproape fragilitatea bătrânilor când sunt loviți de destin.
Datorită acestor două femei importante pentru toată viața mea, în capul meu s-au ciocnit modelul tradițional, oferit de mama, ale cărei sfaturi le-am urmat, măritându-mă devreme, și modelul de viață independentă și culturală al Dodiei, pentru care am optat după eșecul căsniciei. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. După decenii de când nici mama, nici Dodia nu mai sunt în aceeași lume cu mine, ele continuă să trăiască în mine. Noaptea, însă, cel mai des pe mama o visez; poate fiindcă boala și moartea ei au fost atât de chinuitoare încât mi-au lăsat trauma remușcărilor.
Orgoliu sau ghinion pentru familie?
Respingerea meseriei nerecomandate femeilor a mai slăbit când am descoperit plăcerea prozei care se scria singură, în locul chinului la niște biete note de lectură. Un reflux și un flux care s-au succedat până când, în ultimii 20 de ani, am acceptat să fiu scriitoare (nu scriitor). Iar de curând, lucrând la cartea asta, mi-a răsărit în minte o amintire veche: un fel de clip video ce refăcea instantaneu ambianța bucătăriei de vară din curtea de la Pitești, unde, într-o după-masă, stăteam, ca de obicei, de vorbă cu tata.
„Păi atunci scrie!”, i-am auzit vocea și l-am văzut ușor încruntat la nu mai știu ce refuz mofturos îi aruncase adolescenta care eram atunci.
Tot bâjbâind după o profesie care să mi se potrivească, dar și să fie capabilă să susțină „gloria numelui”, tata mi-o propusese pe cea de scriitoare de ficțiune, evident, fără să se gândească la riscurile ei.
Să scriu? Mi se căscase un gol întunecat la picioare când l-am auzit. Și teama. Să scriu? Ce să scriu? Golul era în mine, n-aveam nimic de spus, de scris! Secvența următoare s-a șters, nu știu dacă l-am refuzat sau mai degrabă l-am privit nedumerită.
Probabil că tata, cel puțin la început, n-ar fi fost deranjat de meseria de scriitoare pe care, iată, chiar el mi-o recomandase.
Când voi debuta, în 1975, cu Drumul egal al fiecărei zile, unchiul Oiță, profesor de medicină veterinară la Cluj, mi-a scris o scrisoare mai elogioasă decât meritam, îndemnându-mă să susțin celebritatea numelui Adameșteanu (el își dorise să devină profesor de română!). Cred că acest „narcisism” familial mi-a salvat cărțile de o judecată mai severă a rudelor. Câteva îmi vor reproșa direct sau în aluzii limbajul frust al personajelor, indiscrețiile biografice ori ceea ce ele consideră indecențe din cărțile mele. Le dau dreptate, s-a spus demult că nașterea unui scriitor nu-i o fericire pentru familii. Și cu atât mai puțin cea a unei scriitoare care n-are cum să corespundă profilului feminin în familiile conservatoare.
Visul medical
Ar fi fost mai bine pentru familie dacă reușeam să fac medicina, pe care tata a respins-o categoric: nu-i pentru tine, o să uiți vreun tampon în burta pacientului!
Pentru el, imaginea medicului se suprapunea cu cea a fratelui său Cornel, un bărbat hiper-energetic, agitat, sigur pe el, cu mers nervos. Fraților mai mici le plăcea să-i imite vorbirea repezită. Școlile militare de medicină umană și veterinară, care ofereau scutire de taxe, cazare și întreținere gratuită, au fost soluția prin care bunicul și-a școlit doi băieți, pe Cornel și pe Oiță; lor însă nu le-a fost ușor să scape de haina militară. Mai ales lui Cornel, care, cu bursa de la armată, s-a calificat la spitalul Cochin din Paris, cu profesorul Lenormant, la clinica de ortopedie din Bologna, condusă de profesorul Patti, și la spitalul de urgențe al profesorului Bohler, la Viena. Când s-a întors în țară, nu a avut însă multe alegeri și nu i-a prins bine că a ajuns în orașul lui Corneliu Zelea Codreanu, Huși. Acolo, în 1940-1941 s-a apropiat de mișcarea legionară, a fost președintele colegiului medical legionar, a luat parte la manifestații (nu însă și la Rebeliune), fapte consemnate în dosarele Siguranței.
Avusese o mare iubire în Franța, și-a mărturisit-o pe versoul unei fotografii făcute pe o plajă din Bretania, care nu știu cum de a ajuns la mine. Iubita franțuzoaică a venit pe urmă în România și, văzând că nu se pot căsători (unui ofițer român îi era interzis să se însoare cu o străină), s-a sinucis în pat, lângă el. Nimeni nu va găsi știrea la rubrica de fapt divers a acelei zile, fiindcă tata, atunci corector la ziarul ABC, ar fi scos-o pe furiș din pagină (spune legenda familiei). Nu e clar de cine se temeau frații atunci mai mult: de șefii din armată ori de severul lor tată, preotul Ioan Adameșteanu.
Cu iubita îngropată la Bellu, unde va fi adus și el, peste câteva decenii, din cimitirul închisorii de la Craiova, Cornel a trebuit să returneze bursa de studii în străinătate atunci când, în ciuda regulilor militare, se va căsători cu o fată fără dotă, profesoară de științe naturale din Giurgiu, curtată demult. Voia să devină medic civil și să nu trebuiască să stea la coada ierarhică pentru a putea opera: pasiunea pentru medicină i-a devorat toată viața. Degradat, cu arest la domiciliu două luni, Cornel a trebuit să facă războiul ca simplu medic militar, pe ambele fronturi.
Chirurg cu specialitate pulmonară, era șeful secției de chirurgie la spitalul din Târgu Jiu și sufletul sanatoriului Dobrița, unde, de asemeni, opera, când a fost arestat împreună cu alți 200 de suspecți, în 1959. Securitatea i-a încărcat dosarul cu acuze și delațiuni (manifestări ostile față de regim, mai ales după ce izbucnise revoluția din Ungaria, probabil și intrigi locale din Târgu Jiu, dar și vechiul dosar de legionar). N-a mai ajuns la Canal, în colonia „Culmea”, conform ordinului semnat, fără proces, fără condamnare, de procurorul-șef Gheorghe Bucșan și de generalul Alexandru Nicolski, pentru că a murit în închisoarea de la Craiova, în mai puțin de un an. Conștient până în ultimele clipe de viață, era îngrijorat de ce li se va întâmpla fiicelor lui și îi înjura pe americanii așteptați degeaba, care „ne-au dat pe mâna rușilor”.
O fotografie cu datele lui biografice se află în Muzeul de la Sighet, în celula dedicată medicilor asasinați în timpul comunismului. Am întâlnit în viață foști pacienți cărora le salvase viața și care mi-au vorbit cu recunoștință despre el.
Eram în liceu când a murit, și la durerea pierderii lui în familie se adăuga îngrijorarea pentru blamul suplimentar aruncat asupra adolescenților care se pregăteau să intre în facultăți. Fiicele lui au avut de suferit, așa cum se temea el pe patul de moarte: Carmen, șefă de promoție pe țară la Pediatrie, a scăpat doar cu excluderea din UTC, printr-o intervenție a ministrului Theodor Burghele, care cunoștea performanțele științifice ale tatălui ei. Cea mai lovită a fost fiica cea mică, Sanda, exclusă din Facultatea de Istorie din București în 1959, fiindcă nu declarase că avea tată în închisoare, și respinsă la facultatea din Iași, unde a dat pe urmă, fiindcă o declarase. A făcut mai târziu Facultatea de Chimie la Galați.
Am renunțat la medicină fiindcă m-am temut de examenul dur de admitere, mai ales că urma să fiu pe listele de la „General” (examenul discriminator pentru copii cu „origini nesănătoase”). Am tot regretat că n-am ajuns medic până în noaptea când am stat cu mama, în 1978, în secția de terapie intensivă a spitalului Pantelimon. Atunci m-am gândit că n-aș fi vrut să mă întâlnesc zilnic cu suferința și cu moartea. Dar poate c-aș fi ajuns o bună doctoriță de familie, am ceva instinct pentru asta și mă interesează oamenii.
(fragment inedit din cartea Meserii nerecomandate femeilor, în pregătire la editura Polirom)