Catherine DURANDIN
Autoare a numeroase lucrări consacrate istoriei României și a Republicii Moldova, între care: Catherine Durandin, Moldavie: le défi, un pari, Paris, Éditions Petra, 2024, 242 pp.
În 1983 am fost numită profesoară la INALCO, catedra de studii românești. Absolvisem studiile la Școala Normală Superioară (ENS) și susținusem, în 1980, un doctorat de stat, în fața unei comisii conduse de Jean-Baptiste Duroselle. Subiectul meu se referea la relațiile dintre Franța și România, de la independența din 1878 până la Primul Război Mondial.
În 1983, tocmai petrecusem 10 ani ca asistentă la Universitatea din Amiens: fericită că obținusem un post universitar foarte repede după concursul agrégation[1], dar frustrată că nu mi se încredințase niciun curs în legătură cu România. Eram asistenta profesoarei Adeline Daumard, specialistă a istoriei societății franceze din secolul al XIX-lea. Niciun cuvânt despre România. Era tolerantă, dar România nu o interesa deloc!
Vara, la București, îmi continuam cercetările la bibliotecă și la Arhivele Naționale. În fond, acest decalaj între Amiens și București mi-a oferit un spațiu de libertate. Și de singurătate, în acei ani.
La INALCO, am elaborat un program de învățământ care articula istoria națională în context regional (în legătură cu URSS, cu Ungaria) și internațional (Războiul Rece). Pentru studiul societății românești în intimitatea sa am ales două abordări: pentru trecut, analiza prin texte literare – am analizat împreună cu studenții mai multe opere ale romancierei Hortensia Papadat-Bengescu; pentru prezentul comunist, am propus analize ale unor texte din presa română. Descifram situații reale și concrete, urmărind formulele propagandiste și de mobilizare. Citeam cu mare atenție ziarul partidului, Scînteia… și ne interesau chiar și programele de televiziune, muzica și spectacolele folclorice, discursurile lui Ceaușescu și deplasările cuplului în străinătate.
Aveam o îngrijorare reală, profundă: cum să vorbesc despre o țară în care nu mai pusesem piciorul încă din 1980? Când voi putea călători din nou în România? Dat fiind că mă implicasem puternic în 1977 în mișcarea pentru drepturile omului, condusă de Paul Goma, refugiat în Franța, pe care îl vedeam regulat, am înțeles cum stăteau lucrurile în mai 1980, în timpul unei călătorii la București pentru a verifica la Biblioteca Academiei bibliografia tezei mele. Un ghid oficial, istoric, care după cum spunea chiar el, „își făcea datoria”, mi-a fost repartizat de la sosirea mea la aeroport și nu m-a părăsit timp de o lună. Mă „lua” dimineața de la hotel, lângă Gara de Nord, mă însoțea la bibliotecă, lua loc alături de mine, lua prânzul cu mine, se întorcea cu mine în sala de lectură și mă conducea înapoi la hotel. Avea adresa prietenilor la care îmi petreceam serile, un cuplu în vârstă, evreu, Elena și Dinu, care nu mai aveau nimic de pierdut. La bibliotecă, prietenul meu Șerban Rădulescu-Zoner, fost membru al Partidului Național Liberal în 1945, trimis la muncă forțată la canalul Dunăre – Marea Neagră, nu avea dreptul să-mi vorbească! Ghidul meu i-a spus: „Nu aveți mandat să vorbiți cu doamna Durandin.” […]
[1] Concurs de titularizare.