Ala SAINENCO

Pe 21 ianuarie 1902, la mănăstirea Agafton, Olimbiada Iurașcu, maică superioară, în prezența Epraxiei Herescu și a Nimfodorei Stamatopol, ambele membre în comitetul economic al mănăstirii, făcea o declarație cu privire la moștenirea pe care o lăsa. Își făcuse un testament, dar, din motive necunoscute nouă, îl desființase, iar boala o oprise să facă altul. Acum însă, „slabă, dar în deplină cunoștință”, făcea această declarație prin care arăta că „pentru înmormântare nu are decât 800 de lei, cu care să-i poarte și grijăle pâră la 7 ani”. Iar chiliile, cu tot ce se afla în ele, rămâneau monahiei Olimpiada Schipor, ucenicei sale, care, timp de 14 ani, se îngrijise de ea și mai și cheltuise cu refacerea hambarului din banii săi (Ungureanu 1977: 432). Care vor fi fost relațiile maicii Olimbiada cu nepoata sa, Xenia Velisar (fiica surorii mai mari, Safta Iurașcu-Velisar), călugărită și ea la aceeași mănăstire, cu care a împărțit odată chilia și pe care nu o amintea în declarație, în lipsa unor documente, nu am putea spune. De altfel, așa cum reiese din scrisoarea Xeniei Velisar adresată fratelui său, Nicolae, ea locuia împreună cu cealaltă mătușă și soră a Ralucăi Iurașcu – Fevronia, de care, probabil, avea grijă: „Numai două mătuși au rămas care sunt călugărite; sunt și ele slabe și necăjite că au pierdut tot ce au avut, au dat cu dobândă și au rămas fără nici un ban. Eu stau la mătușa mea Fevronia Iurașcu, la cea mai mare decât cealaltă” (Roșu 1989: 196). „Cealaltă” este, desigur, Olimbiada Iurașcu.

Decesul Olimbiadei Iurașcu a survenit în aceeași zi în care făcuse declarație cu privire la moștenire, pe 21 ianuarie, la ora 9.00, după cum e consemnat în certificatul de deces din Registrul stării civile a parohiei Curtești:

„Din anul una mie nouă sute doi, luna Ianuarie în două zeci și patru zile ora unu post meridiane – Act de moarte a Olimpiadei Shimonahia și starița sfintei M-ri a Maicilor din Agafton în etate de șapte zeci și opt ani, de religie ortodoxă de profesie stariță Monastirea Maicilor din Agafton – Încetată din viață la două zeci și una ale lunei curente Ianuarie ora nouă ante meridiane” (Registrul stării civile 12).

Se născuse, judecând după certificatul de deces, în 1824. Alte consemnări din registrele mănăstirii Agafton trimit la anul 1827: un extras din statistica monahiilor din 1872, publicat de Gh. Ungureanu, arată că, în 1872, Olimbiada Iurașcu avea 45 de ani (Ungureanu 1977: 285); „Condica de cualități a petrecătorilor din mănăstirea Agafton de la districtul Botoșani” indică 47 de ani în 1874 (nu vom lua în calcul un alt document, publicat de Gh. Ungureanu, dar pe care el însuși îl crede cu „vădite erori în ceea ce privește vârsta și datele intrării în mănăstire” – Ungureanu 1977: 286).

Locul nașterii sale sunt Dumbrăvenii lui Balș, moșie pe care, probabil, o arenda la acea vreme Vasile Iurașcu și unde va ajunge și Gheorghe Eminovici în 1831, locuind aici, după căsătoria cu Raluca, până în 1849.

Biserica de lemn Agafton, mormântul Olimbiadei Iuraşcu

Extras din Condica cualităților

La vârsta de 7 ani Olimbiada rămâne orfană de mamă – Paraschiva Iurașcu, mama sa și soția lui Vasile Iurașcu, moare într-un accident de trăsură, fapt consemnat de acesta din urmă în paginile „Mărgăritul lui Zlataust”, pe care făcea însemnări: „În anul 1834 Noembrie în 27 zile Marţi la 7 ciasuri din zi sau prăvălit trăsura și din acea struncinare la opt ciasuri din ziua aceea șau dat şi sufletul soția me Parascheva cu care am viețuit peste 30 ani. Cu lacrămi mă rog tuturor cari după vreme veţi citi pe această sfântă carte numită Mărgărit să ziceţi Dumnezeu so erte. S’au îngropat Joi la biserica ce veche din Băneşti di vali. Grigore Cananău” (după Simionescu 1926a: 27).

Olimbiada Iurașcu intră în 1840, odată cu sora mai mare, Sofia, în mănăstirea Agafton – unde se afla, încă din 1828, a treia dintre fiicele lui Vasile Iurașcu – Fevronia. Probabil, învățase, ca și celelalte surori, carte acasă sau la vreo școală privată, căci, în statistica monahiilor, era trecută „«tipicăriță», adică citea la «tipic»” (Ungureanu 1977: 286).

A locuit, cel puțin inițial, cu maica Sofia Iurașcu, care avea „o chilie cu 2 odăi «mobilate», acoperite cu șindilă, o cuhne cu 2 odăi, tot cu șindilă, hambar și șură tot sub un acoperemânt cu șindilă”, chilia fiind făcută de părinți (Ungureanu 1977: 286). Probabil, după moartea Sofiei – survenită în 1878 (Condica cualităților) –, Olimbiada își moștenește sora, rămânând în această chilie, posibil, cu numărul 47.

Știința de carte, dublată de cumpătare, o face pe monahia Olimbiada „vechilă a tuturor fraților Iurășcești” în diverse situații, cum ar fi cea consemnată de „Gazeta de Moldavia”: „3 sineturi unul din 1824 Dechemvrie 10 de 774 galbini a 2-le din 1825 Fevruarie 1-iu de 18620 lei și al 3-le din 1825 April de 50 galbini iarăș a răpos. Vorn. Bălșucă, că sau înprumutat de la răpos. Stoln. Vasile Iorașc, țesionate trustrele de cuvioșiea sa Monahiea Olimbiada Iorașcu, vechilă a tuturor fraților Iorășcești, la 26 Mai 1852, că asemine sau priimit îndestulare de la Dlui Logof. Canta” (Adaos 1852: 1).

Pecetea mănăstirii Agafton

De altfel, în „Condica de cualități a petrecătorilor din mănăstirea Agafton de la districtul Botoșani” e consemnat pe pagina monahiei Olimbiada:

„Conduita în anul 1874 au fostu meritabilă de nota optu./ Conduita în anul 1875 au fost meritabilă de nota opt bună./ Conduita în anul 1876 au fost meritabilă de nota opt./ În 1877 au meritat nota 8./ În 1878 au meritat nota 9./ În 1879 au meritat nota 9./ În 1880 au meritat nota 9. / În 1881 au meritat nota 9./ Conduita în anul 1882 au meritat de nota 9./ Conduita în anul 1883 a meritat de nota 9./ Conduita în anul 1884 a meritat de nota 9./ Conduita în anul 1885 a meritat nota 9./ Idem în anul 1886 a meritat de nota 9./ În anul 1887 a meritat nota 9./ În anul 1888 sau decretatu Superioară./ În anul 1889 a meritat 10”.

Olimbiada mai fusese stareță la o vârstă destul de fragedă pentru asemenea funcții – în 1873, când avea doar 46 de ani –, poate înlocuind-o pe decedata stareță Susana Pisoschi câteva luni: în „Condica personalului mănăstirii Agafton pe anii 1866-1873”, la fila Ianuarie 1873, în care semnează pentru primirea „sumei ce i se cuvine” – 66 lei 47 bani –, în dreptul monahiei Olimbiada, la rubrica „Calitatea și îndatorirea”, este trecut „Superioară”.

Numele ei figurează, alături de cel al Sofiei Iurașcu, printre „cei mai însemnați donatori care au contribuit la împodobirea bisericii de zid” (Simionescu 1926b: 18). Iar în Biserica Pogorârea Sfântului Duh, ar mai fi și „Policandrul cel mare de alamă”, făcut de „Maica Starița Olimpiada Iurașcu 1899” (Simionescu 1926c: 22). Tot ea, din spusele maicilor de la mănăstire, ar fi reparat, în anul 1895, stareța fiind, vechea biserică de lemn de la Agafton (Minerva 1916: 4).

După decesul monahiei Olimbiada și instalarea în scaun a noului Mitropolit al Moldovei și Sucevei, urma să fie convocat soborul mănăstirii Agafton pentru alegerea unei starițe, anunța „Evenimentul” în nr. 18 din 22 februarie și apoi în nr. 36 din 14 martie. Abia în mai, la peste trei luni de la plecarea la cele veșnice a monahiei Olimbiada, mănăstirea Agafton va avea o nouă stareță, exact pe cea în prezența căreia făcuse declarația de moștenire:

„Chiriarchia Sf-tei Mitropolii a fost înștiințată că soborul Sf-tei M-ri Agafton a ales ca stareță pe C. S. aromonacha Epraxia Herescu la locul repauzatei Olimpiada Iurașcu, mătușa poetului nostru Mihail Eminescu” (Evenimentul 1902a: 1).

O fotografie ne-o arată pe Olimbiada Iurașcu înaltă, în haină monahală, stând în picioare lângă o măsuță. Trăsăturile feței sale, atât cât se pot desluși, sunt așa cum le arată o „Statistică a monahiilor pe anul 1872”: „părul: sur; ochii: căprui; nasul: mare; statura: mare; fața: smadă” (Ungureanu 1977: 287).

Pe la 1900 fusese vizitată de cineva care semna cu „St. B.” textele din „Evenimentul” și care publica o emoționantă evocare-necrolog la moartea ei:

„Repauzata era în vârstă de 80 ani una din puținele monahe, care mai păstrau vechile datine monahale. Bătrâna era sora mamei marelui nostru cugetător Mihail Eminescu.

Cu prilejul unei escursiuni, acum doi ani, vara, am avut prilejul să cunosc pe repauzata octogenară.

Pare că o văd, stând într’un jilț în cerdacul umbrit de burușcă din fața chilioarei ei, așezată în colțul incintei sf-tei M-ri.

Bătrâna octogenară era o făptură deosebit de simpatică, micuță, puțin cam aplecată înainte sub povoara troeanului anilor, cu figura ei palidă, încununată de îndoliata broboadă monahală, pe sub care luneca pe la tâmple câte o pală din părul ei de argint. Figura frumoasă și senină a adormitei bătrâne înduioșată de lumina ochilor ei cuminți, îți reamintea cu drag, unele capete de sfinte, văzute în copilărie, în cărțile vechi de rugăciune.

Bătrâna datorită îngăduinței și bunătăței ei de inimă, era iubită în chip deosebit de celelalte maici, lucru cam neobișnuit (…) pe la mânăstirile noastre.

Bătrâna era inteligentă și după cât se vedea cunoștea multă lume din Botoșani și Iași.

Cu prilejul vizitei mele, după ce m’am recomandat că sunt ziarist bătrâna zâmbind, vădind o sinceră mândrie mi-a spus că e mătușa poetului Mihail Eminescu.

«Ia am și o carte frumoasă de poezii scrisă toată de (…)» și deschizând un sertar scoase un volum din poeziile lui Eminescu, prima ediție, editată de d. V. Gh. Morțun.

Mătușa ținea cartea genialului ei nepot, alăturea de Cartea «Vieței Sfinților».

Cu drag și bucurie zugrăvită pe față a ascultat mătușa, vorbele de slavă aduse de un tovarăș al meu și el «sămânță de poet».

Mătușa în cele din urmă biruită de jale, a scos naframa și s’a șters ochii de lacrimi.

Biata maică” (Evenimentul 1902b: 2; Ungureanu 1989: 199-200).

Bustul lui Mihai Eminescu de la Agafton

Referințe bibliografice:

Adaos 1852: „Gazeta de Moldavia”. Adaos la nr. 56, 24 iulie.

Condica de cualități: Condica de cualități a petrecătorilor din mănăstirea Agafton de la districtul Botoșani. Arhivele Statului Botoșani.

Evenimentul 1902a: „Evenimentul”, nr. 79, 8 mai.

Evenimentul 1902b: „Evenimentul”, nr. 295, 24 ianuarie.

Minerva 1916: „Minerva”, nr. 2674, 1 iunie.

Registrul stării civile: Registrul stării civile a parohiei Curtești. Arhivele Statului Botoșani.

Roșu 1989: I. Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, București, Cartea Românească.

Simionescu 1926a: Al. Simionescu, Mănăstirea Agafton, în: „Revista Moldovei”, an V, nr. 5-6.

Simionescu 1926b: Al. Simionescu, Mănăstirea Agafton, în: „Revista Moldovei”, an V, nr. 3.

Simionescu 1926c: Al. Simionescu, Mănăstirea Agafton, în: „Revista Moldovei”, an V, nr. 4.

Ungureanu 1977: Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, Editura Minerva.

Românul 1871: Românul, nr. 42, 12 august 1871.
Românul 1887: Românul, 30 octombrie 1887.

Post Views: 161