Octavian SIMU
Octavian SIMU este autor de dicționare, eseist, poet, prozator și scriitor român, specialist în cultura și civilizația Extremului Orient. S-a născut la 10 iunie 1935, în comuna Ilișești, județul Suceava. După ce absolvă Facultatea de Medicină din Iași (1952-1958), devine medic specialist interne la Spitalul „Sfântul Luca” din București. Între 1966-1972 a făcut studii de limbă și cultură japoneză la Universitatea Populară București. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1971), membru fondator și președinte al Societății Române de Niponologie (1990) și membru fondator al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști (1990).
În 2024 a publicat la Editura Junimea volumul Pictura japoneză. Școli, curente, tradiții, valori.
Abia spre sfârșitul zilei s-a curmat năvala de gânduri ce venise spre el pentru a-l tulbura. Atunci și-a spus că se impunea, cu necesitate, luarea unei hotărâri. Ba, chiar două. Prima, să-și aranjeze treburile în așa fel încât să găsească timpul necesar pentru a se pregăti să facă o lungă călătorie, până acolo unde se afla Mirela. Avea, în cele din urmă, s-a bucurat el, adresa ei precisă, înscrisă clar pe plicul abia sosit. Al doilea lucru, care i s-a părut util de făcut, a fost să treacă la consemnarea pe hârtie, zi de zi, sau măcar ori de câte ori va avea timp, să noteze, adică, într-un caiet sau pe niște foi separate, tot ce reușea să facă pentru a-și grăbi plecarea spre Mirela. A simțit că trebuia să dea prioritate acelui plan, mai ales că, după o primă lectură a scrisorii, nu rezulta limpede ceva esențial pentru el. Nu și-a dat seama din paginile scrisorii dacă Mirela s-a gândit sau și-a dorit ca el să ajungă până la ea pentru a reface vechea lor legătură din adolescență. Trăia un soi de teamă amestecată cu neliniște. Ca urmare, nu se putea abține să reia, la mici intervale de timp, citirea scrisorii.
S-a gândit, așadar, să țină un jurnal zilnic unde să descarce ceva din povara frământărilor greu de evitat în alt fel. Niciodată până atunci nu i-a trecut prin minte o asemenea idee. Întotdeauna a considerat că faptele zilelor sunt efemere, că ele zboară în neant, că se pierd. Poate că, întâmplător, o parte a lor se mai păstrează cumva într-un ungher al memoriei și stau acolo adormite pentru ani de zile sau, și mai sigur, pentru totdeauna. Adeseori s-a mai gândit că doar oamenii sentimentali sau cei care se autoprețuiesc trăiesc ispita însemnării a tot ce realizează, sau notează momentele la care asistă cu interes, ori adaugă eventualele întâmplări care îi privesc într-un fel sau altul. Ceea ce rămâne scris în jurnale, s-ar putea să aibă un posibil efect terapeutic atunci când jurnalul ar fi folosit, recitindu-i paginile, în momente de cumpănă sau, dimpotrivă, de mândrie referitoare la cine știe ce performanță reușită cândva. Cu toate acestea, ispita unui astfel de îndemn venea mai întotdeauna din lecturi, atunci când afli ce au făcut în viața lor unii, mai ales cei dăruiți din naștere cu talente, imaginație sau genialitate și care au și ajuns să se afirme ca niște oameni de seamă, rămași în istorie, în artă, sau în orice alt domeniu, ca modele de urmat.
Cuvintele, mai cu seamă cele scrise, au uneori resurse nebănuite pentru a face bine, dar, pe de altă parte, și de a induce un rău de nestăvilit, așa încât, multă vreme, a rămas la ideea de a nu ține un jurnal. Găsise mai de mult, în câteva cărți, cam aceleași raționamente și rețineri privitoare la obiceiul de a însemna gândurile și faptele proprii pe niște pagini zilnice, scrise cumva ca un fel de îndatorire autoimpusă. Acele însemnări puteau să devină în viitor argumente pentru cei care, citindu-le, să dorească să te denigreze, să te acuze de ceva, să te desființeze. Foarte puțini dintre foștii lui cunoscuți, sau așa ziși prieteni, sunt înclinați să-ți aducă laude sau măcar să te aprecieze cât de cât pentru ce ai reușit să înfăptuiești vreodată. În consecință, s-a gândit că ar fi bine să-și amintească mereu că, așa cum s-au temut, pe bună dreptate și anticii, scripta manent, că scrisul rămâne pe hârtie sau pe orice altă formă materială, sau virtuală, că are două feluri de înfățișări, precum chipul legendarului sau miticului Ianus.
În paginile unui jurnal, și-a mai spus, te regăsești așa cum ai fost, tânăr, vioi, cu speranțe, visate la modul ideal, spre mari înfăptuiri. Tot așa de bine, te poți regăsi acolo, în jurnal, și în perioadele de depresie, survenite după eșecuri, în trăirile pline de frământări pe care, citindu-le, ajungi să te bucuri că le-ai depășit cu bine cândva. Cei speriați de jurnalele scrise zilnic se mai tem uneori că vreun avocat viclean poate găsi în paginile notate cu sinceritate, fără nicio intenție ascunsă, o interpretare vinovată. Avocatul te poate transforma într-un martor al cine știe cărui eveniment penal sau poate să facă din tine un inculpat și să te arunce în ghearele justiției, așa ca din întâmplare, cu scopul de a-i absolvi pe alții de cine știe ce vinovăție. Asemenea îngrijorare i s-a părut, totuși, cam exagerată, dacă nu cumva absurdă, de vreme ce, ca un om simplu, modest și cinstit, cum era, nu avea nimic de ascuns în paginile inocente, curate, ale unui jurnal banal.
Preocupat de cântărirea unor asemenea ezitări, s-a reîntors apoi cu gândul la marele pianist și compozitor Liszt din care, de multă vreme, își făcuse un idol. Visase, în adolescență, să ajungă și el un pianist și un compozitor cât de cât vestit. Chiar dacă nu mai putea deveni pianistul visat cândva, încă îndrăgea, desigur, clapele albe și negre ale pianelor. Le mai mângâia uneori, poate cu aceeași îndemânare de altădată.
Cât privește ideea de a compune muzică, îmbrățișată și aceasta de multă vreme, ba chiar și concretizată de câteva ori, nu l-a părăsit. A rămas vie, optimistă, prezentă, purtată cu sine pe oriunde s-ar fi aflat în drumurile sale. Atunci când îl fulgera o idee melodică sau vibra în interiorul lui armonia unor sunete, dacă avea la îndemână hârtie și creion, improviza, liniind imediat, un portativ și nota deîndată acele note din teama de a nu le pierde.
Revenind cu gândul la Liszt, o personalitate colosală pentru el, mai știa că acesta nu s-a temut să țină un jurnal, să trimită scrisori, să aibă condeiul la îndemână mereu pentru a nu risipi nimic din frământările și gândurile cotidiene. Cu alte cuvinte și-a mai spus, în ceea ce îl privește, dacă va avea ceva de afirmat în scris, poate va fi mai bine să rămână la cronicile și criticile muzicale publicate de el în reviste sau ziare după ce asista cu răbdare și atenție la concertele oferite de unele orchestre sau grupări muzicale cu ceva pretenții.
De data aceasta, însă, era vorba despre altceva. Ceva greu de definit ca reacție după ce a primit scrisoarea Mirelei. Dintr-odată existența sa prezentă, dar mai ales cea din trecut, îi apăreau sub o formă ce merita să fie modificată, recântărită după o nouă balanță valorică. Totul i s-a părut că trebuie revizuit, așezat strat cu strat, într-o nouă desfășurare, pentru a ieși în evidență ceea ce mai este sau a fost important. Era necesară o reașezare a trecutului și apoi o imaginare a ceea ce trebuia să devină ziua de mâine. Scrisoarea Mirelei îi apărea astfel ca un fel de explozie luminoasă hotărâtă să învingă întunericul ce s-ar mai afla într-una din încăperile sufletului. Acea beznă o știa de multă vreme îngropată acolo.
La fel, ca în alte zile la rând, a reprivit îndelung plicul. Cuprins din nou de emoție, a simțit cum îi tremurau mâinile atunci când se pregătea să deschidă scrisoarea. Mirela îi scrisese, așadar, pe neașteptate, după ce trecuseră mai bine de 18 ani de când dispăruse de lângă el, după ce, din alcătuirea făpturii ei îndrăgite, îi rămăsese doar o imagine abstractă a frumuseții, a căldurii omenești și a iubirii adolescentine. Acea imagine difuză, așa cum era ea, dăinuia totuși în sufletul lui, însetat fiind după parfumul trupului ei ce îi rămăsese în memorie la fel de proaspăt ca odinioară.
Revederea scrisului Mirelei i-a reamintit de bilețelele, de micile lor epistole ce și le trimiteau pe vremea când erau amândoi în ultima clasă de liceu. Acele scrisorele le ascundeau în câteva locuri cunoscute doar de ei. Ele înlesneau comunicarea lor secretă. Își precizau, în felul acela, locul unde se puteau întâlni măcar câteva minute sau ziua și ora când se ivea câte un prilej de a se vedea și a rămâne împreună mai mult timp.
Tot ce a izbutit el să afle până atunci despre Mirela, după ce dispăruse, se datora spuselor altora, de fapt niște informații neclare, obținute întâmplător. Din acele frânturi de știri nu se putea desluși cu limpezime adevărul. Trecerea timpului, în ciuda unei asemenea situații, nu a diminuat deloc dorința lui de a afla unde se găsea Mirela. Cam toate încercările lui timide, e drept, s-au soldat mereu cu câte un eșec. Tot un eșec fusese și acea călătorie îndepărtată făcută de el cu aproape un an în urmă. Abia de data aceasta, odată cu scrisoarea Mirelei, aflată pe birou în fața ochilor săi, palpabilă, reală, citibilă, avea, în sfârșit, o certitudine, ceva obiectiv, respectiv adresa ei, locul exact unde trăiește și unde poate să-i trimită măcar un răspuns la scrisoare.
Obosit, a simțit nevoia să se întindă pe canapea și să viseze la ce ar putea să-i ofere viitorul atâta vreme cât constatase cu uimire câtă tulburare poate provoca lectura câtorva pagini de scrisoare, câte ezitări și nehotărâri, privind viața lui, ordonată până atunci, apăruseră dintr-odată.
Fără să mai aibă chef să plece de acasă la îndatoririle cotidiene din acea zi, a rămas pe canapea toată după amiaza ca, apoi, abia spre miezul nopții să fi putut să adoarmă. S-a prăbușit într-un somn adânc așa încât a doua zi, atunci când s-a trezit buimac, nu a mai reușit să se dumirească imediat unde se află. Lângă canapeaua pe care adormise se vedeau răsfirate pe covor foile scrisorii Mirelei.
În ziua următoare, înainte de a pleca de acasă pentru treburile obișnuite, a mai rămas un timp pe loc, așezat tot pe canapea, de vreme ce încă era ispitit de aceleași gânduri care îl dominau de mai multe zile. Un asemenea comportament, care se deosebea în mod radical de obișnuința lui cotidiană, s-a repetat și în zilele următoare. De fiecare dată și-a pus întrebarea ce anume se cuvenea, oare, să-și amintească mai întâi? Ce, anume, din trecutul său? Prima copilărie, insignifiantă, cea din care păstra doar imagini ușor vagi legate de părinții săi? Cântăreau ele ceva semnificativ, sau dezvăluiau unele adevăruri despre ce avea să vină în viitor?
Din nou a simțit nevoia ciudată de a se întinde pe canapeaua din camera umbroasă a apartamentului pentru a se odihni și a derula din nou gândurile matinale care l-au acaparat de fiecare dată în fața scrisorii Mirelei, pe care a citit-o poate de zeci de ori. A privit și la modestul bagaj pregătit, cine știe de când, în mod provizoriu, gata pentru o eventuală călătorie. Era așezat într-un colț al camerei ca un cățel, ca un biet animal de companie leneș, tăcut, cu blana ușor zbârlită. A constatat nemulțumit dezordinea rufelor din valiză, aruncate acolo la repezeală, cam fără o ordine bine chibzuită.
Rezemat de brațul canapelei, a privit și spre tavanul alb, de un alb liniștitor. A repetat, de fapt, un obicei practicat de câte ori, obosit de îndeletnicirile zilnice, intenționa să-și facă planuri pentru orele și chiar zilele ce vor urma. Aproape că îi lipsea tic-tacul ceasului deșteptător, cel care ritma aproape totul, la fel cum face și pulsul care zvâcnește deasupra pumnului, acolo unde doctorii se grăbesc să palpeze, cu un prim gest profesional, în prezența oricărui nou pacient.
Într-adevăr, s-a gândit el imediat, ritmul contează imens în tot ceea ce înfăptuim. Știm asta nu numai luându-ne pulsul singuri după un efort, după un mers mai grăbit sau o alergare, așteptând să vedem în cât timp ritmul accelerat și vioi se va domoli până la o frecvență mai lentă pe care ne-o cunoșteam. El aplica o asemenea metodă „medicală” după ce un prieten, un fost coleg de liceu, ajuns medic la un spital, putea afla imediat cât de sănătoasă îi este inima.
Ritmul, ritmarea evenimentelor, îi erau cunoscute și din tot ce însemna pentru el, ca valoare a trăirii, muzica, muzica apropiată sufletului, așa cum o asculta și cum o mai putea interpreta încă la pian.
Da! Era un om al muzicii. Incontestabil, viața lui de până atunci fusese închinată muzicii, de fapt pianului, desigur, poate și compoziției. Chiar dacă împrejurările nu i-au mai permis să realizeze ceva de seamă în muzică, el trăia pentru muzică, trăia prin muzică. Privit în grabă, ceea ce a realizat, totuși, cu talentul lui, s-ar fi putut eticheta drept un fel de eșec, sau aproape un eșec. Rămânea, așadar, ca, fără nici o ezitare, să constate că, în prezența a tot ce însemna muzică, pentru el era o binefacere, era un bine exprimat fizic, dar mai ales în plan spiritual.
A simțit că privitul tavanului îi face bine și că îl odihnește. A continuat, așadar, să-și concentreze atenția, tot mai fascinat, spre albul tavanului, un alb perfect, asemeni unei coli de hârtie aflată în așteptarea condeiului care să o înnobileze cu ceva deosebit. Și, iată, pe albul tavanului au început să se schițeze, cumva la întâmplare, mici cerculețe negre, asemănătoare notelor muzicale, ba, pe neașteptate, s-au aliniat, ca de la sine, câteva dungi paralele strecurate printre note. Erau chiar cele cinci linii clasice ale unui portativ, iar notele s-au așezat cu o iuțeală greu de urmărit, realizând un motiv melodic. Din păcate, nu a izbutit să rețină așezarea notelor pe portativ, așa încât ideea melodică s-a spulberat odată cu trezirea lui la realitate.
Cât de obosit fusese, s-a întrebat, în mod firesc, dacă imediat ce se întinsese pe canapea alunecase în liniștea și pacea unei visări neașteptate. A privit în jurul său. Încăperea părea goală, însă, a observat a nu se știe a câta oară, căzută pe podeaua de lângă canapea, scrisoarea abia recitită cu câteva minute mai înainte. Și-a dat seama de îndată că mai mult de zece minute nu a avut nevoie pentru a se simți cuprins de un somn venit aproape spontan. Într-adevăr, ceasul deșteptător arăta o oră rezonabilă. Treptat, camera s-a repopulat cu valiza desfăcută, parcă zâmbind ironic de neorânduiala lucrurilor pregătite pentru presupusa călătorie.
S-a ridicat în capul oaselor și a încercat să reconstituie ceea ce visase în minutele somnului, dar nu a mai izbutit să reașeze mental notele muzicale deși o clipă i s-au părut potrivite pentru o sonată pentru pian la care lucra încă din studenție.
Începută la Conservator ca o lucrare cerută pentru a fi testată la catedra de compoziție, sonata lui rămăsese de atunci în stadiu de schiță promițătoare. Cu, sau fără ea, rămăsese fidel catedrei și ideii de a deveni cândva cadru didactic. Idee salutară, dar eșuată și asta, fie din pricina lenei, fie mai degrabă din ghinion, căci întârziase să se înscrie la concursul anunțat.
Studentului de atunci îi rămânea îndrăgitul lui pian, îndrăgit mult prea mult, deoarece rămăsese singura și importanta legătură afectivă cu tatăl său, legătură cumva șubredă, asemănătoare unui fir de ață subțire, gata să se rupă la orice mișcare imprudentă. Legătura cu tatăl dispărut se dovedea a fi din ce în ce mai ștearsă în memoria lui. Nu își mai putea aduce aminte despre el decât de unele imagini cețoase, nesigure. Ori de câte ori încercase o reconstituire a copilăriei, mai bine zis a imaginii primei copilării, în care putea așeza prezența tatălui, era nevoit să născocească amănunte, să se încredințeze că acelea puteau fi adevărate pentru a-i sluji la întoarcerea în timp. La urma urmei, se întreba el, folosea oare la ceva refacerea unui tablou ce arăta poate deosebit de ceea ce ar fi oglindit o realitate insondabilă? Îi făcea totuși bine să recurgă uneori la un asemenea exercițiu care îi apărea liniștitor precum o melodie blândă, cântată întotdeauna la pian, izvorâtă din trăirile nostalgice de o clipă, melodie plecată apoi imediat în neant, în uitare, asemănătoare unei terapii furnizoare de speranțe, îndreptate exclusiv spre bine, spre reușite sănătoase în privința viitorului.
A asociat pentru o clipă rememorarea improvizată a trecutului, a copilăriei, cu îndemnul tainic, sădit foarte adânc în forul său interior, cu impulsul care să-l împingă spre finalizarea a ceva creator. Mai simplu spus, și-a limpezit el gândurile care îl năpădiseră pe neașteptate, totul se putea rezuma la sonata lui pentru pian abandonată, dar reluată cu entuziasm când și când, însă neîmplinită încă. A asociat, în ultimă instanță, gândul la tatăl său pe care, din păcate, nu l-a cunoscut cu adevărat, acel părinte îndreptățit să-i fi lăsat ca moștenire nu ceva exprimat printr-o materialitate vulgară sau perisabilă, ci îndemnul spre creație, chiar dacă, pentru moment, conștientizase nereușita, sau mai bine zis eșecul. Acesta se adăuga unei suite de alte eșecuri? Rămânea totuși, cu limpezime, ambiția de a concretiza cândva testamentul nescris al tatălui său, în fapt, ca o împlinire, afirmarea lui în muzică prin ceva vizibil.
El rămăsese orfan de la vârsta de trei ani. Vag, își amintea, ca într-o visare încețoșată, în care siluetele abia conturate de linii spumoase, asemănătoare celor răspândite de baloanele de săpun suflate cu îndârjire în văzduh, ceea ce putea reconstitui a fi o imagine aparentă a unui tată așezat la pianina casei. Copilul se târa pe covor atras, ca prin miracol, de sunetele neînțelese, dar de o armonie tainică. Înainta încetișor spre pianină, dar parcă se împiedica uneori în drumul său de un scaun lucios, cu miros vegetal. Și-l închipuia pe uriașul său tată întrerupându-și plimbarea mâinilor pe clapele pianinei, zâmbindu-i fiului atras de acel spectacol din intimitatea casei. Poate că tatăl său îl chema să vină cât mai aproape, să soarbă ceva din liniștea părintească, să încoroneze astfel o armonie interioară. Ciudat, în închipuirea lui de scurtă durată, secvențială, repetată adeseori, dar niciodată repetată identic, copilul nu o „vedea” acolo și pe mama sa, așa încât dialogul afectiv, amestecat cu sunete muzicale, născut între tată și fiu, rămânea singular, păstrat cu egoism în viziunile fostului băiețel, colorat sonor, așadar, ca o prezență pură în depozitul memoriei mult încercat de la o vreme.
Abia mai târziu în timp, atunci când fostul copil crescuse îndeajuns de mult pentru a înțelege ce i se spune, ce i se povestește, a aflat de la mamă cum fantomatica imagine a tatălui din visări putea căpăta o consistență reală. Mama, rămasă văduvă, spunea cândva, privind spre tavanul încăperii, ca și cum ar fi dorit să restabilească pentru o clipă legătura cu cerul celor drepți, acolo unde îl și situa pe fostul ei soț, acel tată necunoscut fostului copil, fusese un om talentat. El a năzuit întotdeauna să fie un pianist performant, un virtuoz, justificat mai mult de însușirile native decât de studiile muzicale. Își găsea liniștea, de om mai degrabă melancolic, în comportarea sa blândă, decât în iritarea omului adeseori obosit de slujba care nu i se potrivea. Imediat ce intra în casă, se așeza în fața pianinei. Atunci i se transforma și privirea în ceva special, asemănătoare unei unde luminoase ce iradia în jur. I se îndrepta și spinarea ostenită. Întindea mâinile deasupra clapelor albe și negre, mângâindu-le, pentru început, ca și cum le-ar fi spus un „bună ziua” firesc, pentru ca ele să se pregătească să-l inspire. Nu cânta melodii cunoscute decât arareori. De cele mai multe ori, istorisea mama, improviza melodii atât de frumoase încât, auzindu-le, dinspre bucătărie, îndrăznea să se apropie de pianina mângâiată de soțul ei, aflat ca în transă, cu ochii închiși. Se apropia și așeza cu blândețe palmele pe umerii bărbatului. Pianistul se oprea din cântare, deschidea ochii lui albaștri, se întorcea spre soție și săruta pe rând mâinile de gospodină muncită, mâini presărate cu aromele vegetale ale amestecului pregătit de cele mai multe ori pentru cină.
Și-ar fi dorit din suflet să fi asistat pe viu la acea scenă în care mama lui îl îndemna pe soț să transcrie repede pe hârtie ceea ce interpretase în minutele de inspirație. Mama, îi spunea fiului, se ambiționa să fie păstrate acele melodii improvizate, nu atât pentru a fi valorificate în vreun fel, materialmente vorbind, ci pentru a le mai asculta ori de câte ori și-ar fi dorit, deoarece le definea ca fiind niște rafinate fire de legătură sufletească între ea și partenerul ei de viață pe care îl iubea la fel de mult ca la începutul căsniciei lor.
De fiecare dată când asculta istorisirile mamei despre tatăl dispărut, afla noi și noi detalii despre părinții săi, dar mai cu seamă reținea cât de apăsat sublinia mama ideea ei că spusele soțului echivalau cu un fel de testament. Dorea ca fiul lor, unicul lor fiu, să devină pianistul care el, el tatăl, nu putuse să ajungă în ciuda unui talent real, irosit, din păcate, din pricina multor împrejurări nefavorabile. Neîmplinirile tatălui, se întreba adeseori, erau oare un punct de plecare pentru viitoarele eșecuri ale fiului, lăsate lui moștenire odată cu pianina și cu îndemnul de a-i duce mai departe talentul?
(fragment inedit dintr-un roman, în pregătire la Editura Junimea)