Lucian VASILIU
Dedicat studiilor filologice profunde, trece de la stadiul de lector în urbea universitară Köln la ipostaza de profesor la Universitatea din Freiburg im Breisgau. Cu puternice legături spirituale în Germania, Franța, în aproape întreaga Europă, ruinată de război, Paul Miron pornește, cu fosta lui studentă și viitoare soție, Elsa Lüder, un vast program managerial, administrativ și cultural, de la adunarea unei uriașe Biblioteci românești în diasporă, la Societatea de studii românești a studenților de la Universitatea din Freiburg.
Mai mult, fondează Societatea Culturală „Eminescu”, instituție care devine un fel de ambasador al culturii noastre în Occident. Universitatea, cabana din spațiul mirific al izvoarelor dunărene sau locuința lor din satul Buchenbach sunt locuri alese ale multor întâlniri substanțiale, colocvii dedicate lui Cantemir sau lui Eminescu, conferințe memorabile, mai ales cu invitați tineri scriitori, universitari, cercetători, cărturari izolați după Cortina de Fier, devotați unor proiecte majore.
Își asociază universitățile din Iași, Cluj, Timișoara și București, antrenând în proiecte dificile nume indiscutabile, din întreaga geografie natală, precum Mircea Anghelescu (București), Cornel Ungureanu (Timișoara), Mihai Moraru și Alin Mihai Gherman (Cluj-Napoca), Al. Andriescu, Vasile Arvinte, Gabriela Haja, Eugen Munteanu (Iași).
Profită de intervale de deschidere a Estului spre Occident și, în anii 1960, între primii lui invitați, dintre tinerii scriitori din România, îi menționăm pe Ana Blandiana, Romulus Rusan și Ștefan Bănulescu, urmați de „triumviratul” insolit Nicolae Manolescu, Ion (ulterior Ioan) Alexandru și Marin Sorescu. Un episod special îl constituie întâlnirea de la Heidelberg, în casa ilustrului Martin Heidegger, fost decan și profesor de filosofie al Universității din Freiburg. Nicolae Manolescu, la cei 27 de ani ai lui, consemnează: „Deoarece nu primea filosofi, Paul îi spusese că suntem poeți, dintr-o generație care va însemna enorm pentru România ieșită din tunelul comunismului dogmatic”.
Din 1968, frământat de dorul de țară, Paul Miron va veni din când în când în patrie, în contexte delicate, care solicitau multă diplomație, inclusiv stabilire de alte colaborări culturale, în principal pe filieră universitară sau religioasă. Cum bine remarcă Andrei Pleșu: „România nu era pentru el (Paul Miron – n.n.) o amintire difuză, un dulce teritoriu al nostalgiei. Era o ocupație zilnică, un parteneriat fără sfârșit”.
La o întâlnire la Athos, Patriarhul Iustinian i-a spus: „Dacă vrei să îți ajuți frații rămași în țară, atunci vino în România! Dar vino ca un om liber!”
Toate eforturile anilor 1960-1980 îi vor fi recunoscute după 1990. În 1991 va deveni Doctor Honoris Causa al Universității ieșene. Pentru sărbătorirea cu apropiații, a optat pentru Casa Junimii de la Vasile Pogor – sediul muzeelor și caselor memoriale literare ieșene.
Seară culturală dedicată lui Paul Miron la Casa Pogor – Muzeul Literaturii Române Iași.
Paul Miron și actori în recital: Sergiu Tudose și fiica lui, Catinca. Sâmbătă, 11 aprilie 1992. Foto Petru Fedor
*
La începutul anilor 1980 vedeam prima oară Marea Neagră, în compania confratelui eseist și universitar șturlubatic Luca Pițu. Tolăniți în nisipul dobrogean, voroveam despre exilul poetului latin Ovidiu sau despre dorul testamentar eminescian: înstrăinarea, însingurarea, depărtarea!
Eram ,,cazați” neoficial, în localitatea 2 Mai, în familia ospitalierului băștinaș turc Soium. Într-o zi, Luca m-a invitat la jogging și la o partidă de înot spre frontiera (strașnic vegheată) cu Bulgaria, la Vama Veche. Un cătun pitoresc, descins parcă din exoticul interbelic. Un sătuc „populat” în principal de universitari clujeni familiști (echinoxiști, mai ales). Mult mai excentrici, fără restricțiile din stațiuni, noi, ieșenii Școlii de bălăceală în lacul ursachian Ciric, am înotat liberi, printre guvizi fâșneți, conversând relaxați despre Cadrilater, despre aproape ocultul Balcic al Reginei Maria și al invitaților ei interbelici, poeți precum Ion Pillat sau pictori precum bârlădeanul Nicolae Tonitza.
La intrarea în vechile subterane – aflate în proiect de restaurare – ale casei vornicului Vasile Pogor, tatăl junimistului Vasile Pogor.
În imagine: Paul Miron și Lucian Vasiliu. Luni, 13 aprilie 1992. Foto Petru Fedor
După căderea Zidului berlinez, Paul Miron și Elsa Doamna își vor construi la Vama Veche o retrasă, pitorească și decentă casă, în stil dobrogean, botezată Casa cu olane. Destinația ei generoasă repeta proiectul german de la Universitatea freiburgheză, de la cabana și satul din aria izvoarelor danubiene din Munții Pădurea Neagră. Era vorba despre noi reuniri intelectuale, studențești sau academic-boeme, în colaborare amicală și cu Uniunea Scriitorilor și Casa de creație de la Neptun.
Casa cu olane, construcție luminoasă, cu parter generos și etaj cu dormitoare economice, era înnobilată și cu o bancă junimistă, pe care o oferisem, la solicitarea ludicului magistru, chiar din Parcul Muzeului Pogor, spre desfătarea oaspeților de pretutindeni.
În multe veri ale anilor 1990 am fost și noi invitați ai Casei mironiene de la țărmul dunărean al Mării Negre. Mai târziu aveam să înțeleg și piesa de teatru, dedicată de diasporeanul Paul Miron exilatului poet roman Ovidiu. Au fost anii când, cu eforturi indescriptibile, Elsa Lüder și Paul Miron au edificat unica biserică din Vama Veche. Au folosit ca model bisericuța din Balcic, ctitorie exemplară și discretă a Reginei Maria. De asemenea, au restaurat unicul, pe atunci, cimitir de la marginea satului și a mării, care va deveni loc de veci și pentru repatriatul fălticenean-ieșean-german.
image description
Elsa Lüder și Paul Miron (Universitatea din Freiburg) în biroul directorial al Muzeelor literare ieșene.
Casa Pogor, mai 2005. Foto Lucian Vasiliu
Apropierea de muzeologia noastră îl va determina să ne susțină și cu proiectul reeditării revistei kogălnicene Dacia literară (interzisă de demnitarii timpului, în 1840, la comanda autorităților țariste, care ne administrau în acea perioadă, incomodate de unionismul românilor). Membru de onoare al Societății Culturale JUNIMEA ʼ90, scriitorul discret Paul Miron va publica, în revista de restituiri culturale, texte cât pentru o carte (poezii, proză, confesiuni, teatru, alocuții).
Ne-a susținut moralmente în lucrările de restaurare dedicate casei Pogor-fiul și a ruinelor subteranelor fostei proprietăți a vornicului Moldovei medievale, Vasile Pogor-tatăl. Un cuvânt decisiv l-a avut, împreună cu poetul Mihai Ursachi, în strămutarea cimitirului, zis al „eroilor sovietici”. Obținusem oficial, toate avizele, de la Moscova, de la Kiev, de la multiple autorități naționale. Cimitirul, constituit impropriu în curtea casei Junimii (ulterior, proprietate a istoricului Gheorghe Brătianu, mort în detenție politică la Sighet!), conținea decedați de mai multe naționalități, inclusiv autohtoni, o parte dintre ei puși la grămadă într-o groapă comună, în contextul complicat al celui de Al Doilea Război Mondial.
În revista România literară, nr. 37/28.09-04.10. 1994, Nicolae Manolescu consemna unul dintre episoadele mironiene, petrecut în spațiul sacru al Junimii:
Duminică, 28 septembrie, la Iași, a avut loc o emoționantă lansare de carte. Profesorul Paul Miron, cunoscut pentru inițiativele sale culturale și universitare, legate de Iași (și nu numai), a fost prezent, în calitate de autor de proză și teatru, la Casa Pogor (nu chiar în casa propriu-zisă, aflată în renovare, ci în aceea a tatălui junimistului, ea însăși renovată de curând, deasupra unor pivnițe colosale devenite galerii de artă). Cele două cărți (…) au fost comentate de Al. Paleologu și Al. Andriescu. Un portret al cărturarului a schițat dl. Nicolae Manolescu, memorialist de ocazie. Seara a debutat și s-a încheiat cu muzică. Gazde au fost Lucian Vasiliu (omul de care atârnă toată cultura ieșeană!) și Emil Stratan. Cel din urmă a decernat și premiile speciale ale „Academiei libere” d-lor Al. Andriescu, Al. Paleologu și N. Manolescu [consemnarea este nesemnată, dar scrisă de Nicolae Manolescu – participant important în economia evenimentului – n.n. L.V.].
În fapt, groapă comună cu morți de diferite naționalități.
De la stânga: Constantin-Liviu Rusu (director adjunct al Muzeelor literare ieșene), Elsa și Paul Miron (cu hârleț, pregătit de strămutare creștină) și Lucian Vasiliu. Luni 13 aprilie 1992. Foto Petru Fedor
Într-o ocazie anterioară, petrecută tot în spațiul muzeal junimist-pogorean, Paul Miron a rostit această alocuție, pe care o tipărim în premieră (deținem manuscrisul original, semnat de autor și datat aprilie 1992):
Am stat și m-am gândit: ce este – ce înseamnă Iașul și am înțeles: Iașul este un loc sfințit; un loc, unde vii ca la un pelerinaj. Cu ce vii? Cu ce ai! Și dacă nu ai altceva de dat, vii cu sufletul în mână. Fiindcă Iașul e pretențios: cere tot ce ai.
Vii și te închini la venerabilele biserici păzite de o sfântă adevărată, o sfântă a Moldovei întregi. Pătrunzi în școli și universitate și devii mai om, te omenești; te duci la teatru unde ți se arată oglinda omeniei din tine, deschizi o foaie literară, te reculegi în muzee – treci pragul Casei Pogor și te simți imediat o verigă din lanțul de verigi care reprezintă istoria omului cel bun din tine, istoria consumată, dar și anticipată.
Rostind „în dulcele nostru târg drag” drept parolă, ne regăsim într-un consemn cifrat, în care spunem că Iașul e altceva. Aici Mitropolitul nu trece în caretă stropindu-te cu noroi, ci coboară spre turma sa, dregătorii nu te atenționează numai de la tribună; Iașul e locus ille locorum, unde zeitățile stau de vorbă cu noi, muritorii de rând, îți ascultă vorbele, ți le repetă chiar, cum s-a întâmplat în această seară, când prea celebrii actori ai Teatrului Național – vai, cât le mulțumesc – au binevoit să poposească și în umbrarul vorbelor mele.
Vorbele mele, iată cu ce m-am înfățișat înaintea dvs. – vorbele mele, corăbii trimise peste timp, peste hotare acasă, ca să-mi aducă înapoi inima uitată la Iași.
Vă mulțumesc: conducerii Casei Pogor pentru ospitalitate, minunaților interpreți, fermecătorului cor, publicului atât de sensibil și răbdător.
Paul Miron. Aprilie 1992
*
Actorii Teatrului Național „Vasile Alecsandri” au avut ocazia să călătorească și să joace prima oară, în 1995, în Germania vestică.
Tot prima oară, grație generozității Elsei și a lui Paul Miron, un grup de 7 parlamentari din Republica Moldova (România de Est – Chișinău), scriitori, plus 3 din Bucovina de Nord – Cernăuți ajung la Universitatea din Freiburg și, evident, sorb, la figurat, Izvoarele Dunării.
Reproduc, în final, un fragment din memorabila relatare semnată de regretatul prozator Vladimir Beșleagă, din cartea Paul MIRON. In memoriam. Volum comemorativ alcătuit de Eugen Munteanu. Cuvânt înainte de Elsa LÜDER-MIRON. Iași, editura Junimea, colecția Efigii, 2007. Tom pe care îl recomand pentru multe alte informații utile, pentru detalii inedite, mărturii savuroase:
A fost ca un vis! De neimaginat! Ne-spe-rat! Să te vezi ieșit din țarcul sovietic (…).
Dar să o iau pe scurtătură. Anul fast 1989. Cade zidul Berlinului. La noi, în Moldova, au loc alegeri libere și mai mulți scriitori devin deputați. Se deschid granițele – și profesorul de la Freiburg im Breisgau, originar și Domnia Sa din Moldova de peste Prut, vine să vadă Basarabia (…). … ne face (nouă, unui grup de scriitori) în vara lui 1990 o invitație, să vizităm universitatea la care activa (…).
Iată că am ajuns și noi, niște prizăriți bieți est-europeni, abia scăpați din ghearele întunericului totalitar, să vedem aceste locuri despre care abia de aveam știre (…).
Cum stăm noi, cu toții adunați în jurul unei rotunde (…) acolo, jos, la vreo patru-cinci metri, se produce miracolul nașterii Marelui Fluviu (…).
Dună, Dună, Dună,
Apă bună, bună.
Dună, Dună… rea,
Apă tulburea.
Din Pădurea Neagră,
Vine-n Țara noastră
Și se face Dunărea,
Dunărea albastră.
Paul Miron: refugiatul, deținutul, profesorul, lingvistul, eruditul, scriitorul, autorul unor capodopere editoriale, generosul, ludicul, neuitatul spirit al clepsidrelor dunărene, de la origini până la Mare Nostrum!
ValeaLU de Iași, Vara anului 2025