Ana Maria SANDU
Am început să fac ateliere de scris în urmă cu multă vreme, când, împreună cu poeta Svetlana Cârstean, ne-am pus întrebarea „De ce nu citesc copiii?”. Am lucrat în formule diferite, dar fără să ne abatem de la un principiu clar: să folosim ce știm, background-ul nostru de scriitoare, și să plecăm mereu de la texte literare care i-ar putea provoca, mira, intriga. Așadar, am combinat cititul, înțelesul unui text, cu scrisul. Asta se întâmpla acum mai bine de 10 ani. Și așa am ajuns la formula Incubatorului de lectură, care m-a învățat și pe mine enorm, pentru că e greu să faci teorie literară pe înțelesul copiilor și să transformi ceva „uncool”, cum e văzută de multe ori literatura, într-o experiență de viață pentru niște oameni tineri.
Zilele trecute, ieșisem la un pahar cu niște prieteni, și a venit la mine o fată, care mi-a zis: Bună! Sunt Andreea, mă mai știți?”. M-am uitat la ea, mi se părea puțin cunoscută. „Am făcut mai demult ateliere împreună, la Caragiale, a contat mult pentru mine. Acum sunt studentă”. Alex, un băiat de la Botoșani, pe care l-am cunoscut la ateliere la Ipotești, un participant de cursă lungă la întâlnirile noastre, mi-a scris după examenul de admitere să-mi spună că a intrat la Drept. M-am bucurat enorm, așa cum o poți face pentru oamenii dragi și apropiați. M-am emoționat, evident. Timpul nu stă pe loc, ce facem se duce mai departe în lume. Așa că, aș zice că pentru copii, genul ăsta de întâlniri, care îi fac să conștientizeze că literatura e despre fiecare dintre noi, cu siguranță vor conta pe termen lung. Nu e vorba să devină scriitori, ci niște oameni mai atenți și, poate, niște cititori de cursă lungă, ceea ce ar fi deja minunat. Pentru că, din păcate, în școală ne antrenăm pentru orice, mai puțin pentru asta.
un text care îți seamănă
Între timp, am scris două cărți pentru copii și asta mi-a prilejuit alt fel de experiențe, de întâlniri și de ateliere. Felul în care se pot ei atașa de niște personaje și pasiunea pe care o poate naște o poveste mi se pare de-a dreptul fascinant.
Cu oamenii mari am lucrat mai puțin, dar de un an fac constant ateliere de scris pentru cei care își doresc să scrie literatură pentru copii. Mă bucură fiecare grupă, pentru că e vorba despre oameni care lucrează în tot felul de domenii, dar care, la un moment dat, își doresc să construiască propriile povești. Ca și când lumea, cu toate realitățile și obligațiile ei, n-ar mai fi suficientă. Mă raportez mereu la aceste module ca la niște călătorii, nu știm niciodată ce ne așteaptă pe drum și pe ce vârf vom reuși să ajungem. Îmi sunt dragi personajele pe care le „moșesc”. Textul e o construcție cu multe straturi și nu e mai ușor să scrii pentru copii decât pentru oameni mari, cum crede multă lume.
Scrisul se și învață, dar, evident, că nu e doar tehnică. În combinația asta intră mereu mai multe lucruri, unele văzute, altele nevăzute. Dar, bucuria de a avea un text care îți seamănă, care îți place și în care te recunoști, mi se pare o victorie personală, care merită toate eforturile.