Dinu Ioan NICULA
Devenit portdrapelul filmului românesc, Radu Jude are un discurs para-cinematografic coerent din punct de vedere teoretic, afabil cu cititorul/ ascultătorul și, într-o măsură, auto-reducționist, cu precauția necesară spre a nu intra pe nisipurile mișcătoare ale falsei modestii. Afirmația sa că „I’m a bad screenwriter, so that’s a really very funny award to get”, făcută tocmai în momentul când, la Berlinala 2025, i se decerna Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu (Kontinental ’25), venea imediat după ce îl omagiase pe Luis Buñuel, de la a cărui naștere se împlineau 125 de ani. Desigur, în comparație cu titanul spaniol, majoritatea regizorilor contemporani sunt neînsemnați, sugerează Jude, care și-a câștigat însă un loc distinct în liga actuală, tot ceea ce comunică el (în primul rând filmic) fiind tratat ca „magister dixit”.
Păstrând din nou proporțiile, Serghei Eisenstein – unul dintre reperele artistice ale lui Radu Jude, la care s-a raportat nu doar textual, ci și prin scurtmetrajele Caricaturana și Potemkiniștii – este un vârf al celei de-a șaptea arte; pe de altă parte, mesajul său politic a devenit revolut de câteva decenii, fapt care nu împiedică filmele marelui regizor sovietic să fie modele pentru cei care învață tainele cinematografiei. Tot astfel, Kontinental ’25 nu trebuie absolutizat ca un verdict irevocabil asupra societății românești contemporane, ci mai curând privit ca opera unui cineast angajat (nu partinic) sub semnul unei ideologii de stânga. Coordonatele definitorii ale tablei de valori a lui Jude au devenit transparente acum un deceniu odată cu Aferim! (anticlericalism și culpabilizare la nivel național pentru persecuția minorităților), continuând apoi cu Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (antifascism), Babardeală cu bucluc sau pornobalamuc (antimisoginism) și Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (anticapitalism). La aceste teme aflate la ordinea zilei putem să achiesăm din convingere sau pentru a fi în trend, după cum putem privi mefient punerea lor în operă, sub forma unui tezism menit a se conforma comenzii sociale; important este ca ele să nu ne transforme mecanic în apologeți sau detractori ai lui Jude!
Radu Jude cu Ursul de Argint (© Saga Film)
O pseudo-criză de conștiință
Dorind parcă să ilustreze celebra apoftegmă marxistă (18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, 1852) că istoria se repetă, apărând „prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă”, Radu Jude a ales ca sursă pentru Kontinental ’25 filmul lui Roberto Rossellini Europa ’51 (cu premiera în 1952). Acolo, regizorul italian așeza în centru tribulațiile unei americance (interpretată de Ingrid Bergman) ajunsă prin căsătorie în burghezia italiană, care după sinuciderea copilului ei puber trece la o muncă de apostolat spre a-și ispăși păcatul autoasumat, lucru care o duce finalmente la un ospiciu, mod de apărare a societății de atunci împotriva oricărei încercări de umanism (dus până la sfințenie) care nu se înregimentează în cadrul religios sau politic. Datele sunt răsturnate în comedia dramatică Kontinental ’25: o pseudo-criză de conștiință determinată de o problemă insolubilă. Clujeanca Orsolya Ionescu (maghiară căsătorită cu un român), executor judecătoresc, joacă în fața propriului eu teatrul remușcărilor față de sinuciderea unui vitregit al sorții pe care urma să-l evacueze: un fost atlet de nivel balcanic, Ion Glanetașu (numele personajului rebrenian a devenit o emblemă a obstinației posesive?), care ocupa fără acte o cameră tehnică dintr-o clădire veche, sortită demolării cerută de noul proprietar – o firmă care urma să construiască un hotel. Scenariul fixează acest personaj interpretat de Gabriel Spahiu (după monologalul Film pentru prieteni, este un nou rol suicidar în care Jude și-a distribuit actorul preferat) într-o situație fără ieșire, întrucât el a refuzat ideea de a se muta într-un adăpost (ce altceva i-ar mai putea oferi, totuși, societatea?!). Mijloacele sale de existență erau precare, iar animalitatea tehno-capitalismului (sugerată atât de dinozaurii butaforici care rag în parcul de pe dealul Feleacului, cât și de un câine electronic ce încearcă să-l muște) nu făcea decât să-i accentueze abrutizarea, lucru care nu-i sensibiliza pe corporatiștii aflați la o cafea în centrul Clujului, complet detașați de prezența cerșetorului.
Şerban Pavlu şi Eszter Tompa (© Saga Film)
Ca și în precedentele sale trei filme, Radu Jude a ales pentru personajul tutelar feminin o actriță cu destul de puține apariții pe micul ecran, în acest caz Eszter Tompa. O interpretă cultă (venită dintr-o familie cu un bogat background teatral, fiind fiica regizorului Gabor Tompa), care a studiat în Germania cu David Esrig, iar în 2010 a înființat un teatru la München. Este soluția cea mai inspirată pentru personajul cu dublă identitate etnică, contrapusă celei supranaționale. Orsolya Ionescu se dorește o europeană, atât la modul civic, cât și lozincard-politic, însă pare a cădea involuntar sub diagnosticul dat de mama ei (o orbanistă înfocată): oscilația între demnitatea maghiară de paradă și tendința românească a văicărelii. Clujul este optim pentru aruncarea în arenă a unor asemenea dileme existențiale, pe ideea că ele fac parte din viața cotidiană a locuitorilor orașului, o urbe care se extinde (natural sau nu?) fără să țină cont de vreo culoare națională, fenomen fixat la rece de camera iPhone-ului cu care a lucrat directorul de imagine Marius Panduru (rod al ideii lui Jude că prea multe filme despre săraci s-au turnat cu bugete mari).
Spectrul viitorului neiertător
Chiar dacă cineastului probabil nu i-ar plăcea paralelismul cu un scriitor pus astăzi la stâlpul infamiei, sarcasmul și invectiva sa amintesc de Louis-Ferdinand Céline, „călătoria la capătul nopții” întreprinsă de blânda executoare începe din obscuritatea cămăruței unde sinucigașul a păstrat pe facies o aură de iluminat și sfârșește în apoteoza rugăciunii pe care o rostește în parc împreună cu părintele-bigot (jucat de Șerban Pavlu), ale cărui straie negre par să capete nuanțe demonice, în ton cu intoleranța pe care o propovăduiește. Din loc în loc, pe acest traseu „inițiatic” apar consolările. Mai întâi o tânără prietenă româncă, ONG-istă cu focus pe situația romilor de la Pata Rât, îi mărturisește Orsolyei sentimentul de jenă că „România a furat Ardealul de la maghiari, ca pradă de război”. Fantomele trecutului n-o bântuie, totuși, pe femeia între două vârste, ci poate doar spectrul viitorului neiertător, motiv pentru care dă curs aventurii pe care i-o propune un fost student al ei de la drept, acum livrator de mâncare la domiciliu. Cu umorul ce i-a devenit marcă, regizorul îl botează Fred Vasilescu, precum pilotul sex-simbol din camilpetrescianul Patul lui Procust, mod ironic de a spune că nici bărbații nu mai sunt ce au fost, cum o demonstrează parodic Adonis Tanța, interpretul rolului. Amețirea ex-profesoarei cu secile lui glume despre călugării zen (la fel de stupide ca zicerile lui Petre Țuțea în gura părintelui ortodox) se conjugă cu paharele care se golesc în șir la masa lor, în cel mai lung cadru al filmului (infailibil pus la punct de Jude cu cele două revelații actoricești). Sexul al fresco, consumat nocturn de cei doi într-un parc, îndărătul genții de catering inscripționată „Sunt român” (spre a-l feri pe posesor de improbabila confuzie în trafic cu colegii srilankezi), survine tocmai după ce un cadru intercalat a giorno cu Mihai Viteazul călare, șarjă pe care istoria (inclusiv cea a cinematografului) o va consemna în variate feluri…
Gabriel Spahiu (© Saga Film)
Ca în homeopatie, acest păcat, care în sens biblic este mai grav decât cel al neputinței salvării unui om de la sinucidere, trece în umbră pe cel din imaginarul Orsolyei, ce fusese oricum iertat de părinte, mai ales că biserica unde trebuia mărturisit era închisă pentru renovare. După rătăcirea de trup și spirit, femeia se poate îndrepta la volan către soțul și copiii ei (pe care i-a lăsat să plece singuri într-o vacanță elenă), anesteziată cu „opiul popoarelor” sau împăcată că viața merge înainte prin donațiile lunare pe care le face în contul cauzelor nobile. Marșul nostru către visul de aur al capitalismului are însă sincope, căci o mașină ce pare a Orsolyei s-a oprit la final pe un teren încă viran, printre nenumăratele blocuri și case din Florești, comuna numărul 1 a țării, ca altădată Scorniceștiul, prezent și el într-una dintre snoavele lui Kontinental ’25.