Mirella PATUREAU
Toamna cu ploile ei a venit în cele din urmă și la Paris, după toate amenințările de încălzire globală. Ne pregătim deci să reluăm drumul sălilor de spectacol și ne întrebăm în același timp care mai poate fi astăzi locul sau rolul unui festival de teatru într-o lume care bubuie din toate părțile. Traversăm o epocă tulbure, agitată, față de anii când Michel Guy, viitor ministru al culturii între 1972 și 1974, creează în 1972 Festivalul de toamnă parizian și când climatul politic era mai senin, deși tocmai ieșisem din turbulentul deceniu ce culminase cu revoltele din mai ʼ68. O Franță îmburghezită și prosperă, cea a epocii președintelui Pompidou, așa-zisele les trentes glorieuses după formula lui Jean Fourastié, sau cei treizeci de ani când Franța și-a triplat aproape nivelul de trai, deși uităm prea repede avertismentul din titlul exact al cărții, „revoluția invizibilă de la 1946 la 1975”. De vreo două secole în Franța mijește din când în când o revoluție în marș. Michel Guy visa să deschidă porțile către restul lumii, către noi imaginare și marii artiști ai epocii. Aspirație urmată cu fidelitate de succesorii săi, Alain Crombecque și astăzi Emanuel Demarcy-Mota. Ediția septembrie-decembrie 2025 reunește peste 80 de propuneri ale unor artiști din 30 de țări, un larg evantai de titluri ce se întâlnesc și se intersectează, teatru, performance, muzică, arte vizuale și dans. Festivalul bate însă cărțile și amestecă mari artiști coregrafi ca François Chaignaud, Lia Rodrigues sau Trajal Harrell, și mai ales, în ceea ce ne interesează, regizori de teatru ca William Kentridge, venit din Africa de Sud, elvețianul Christophe Marthaler, sau regizori francezi, de acum din generația medie, Joël Pommerat, Philippe Quesne sau Sylvain Creuzevault. În prefața caietului program al festivalului, Emanuel Demarcy-Mota subliniază faptul că artiștii din lumea întreagă au astăzi, mai mult ca niciodată, un rol esențial, acela de a construi punți acolo unde alții ridică ziduri, de a provoca imaginația, dincolo de orice lozinci. În concluzie, ediția 2025 promite să aducă acest suflu al deschiderii și al partajului, ediție traversată de convingerea că artele pot fi un loc de rezistență, un spațiu de reinventare socială, de memorie și de viitor.
Faustus in Africa e o reluare, aproape intactă, a unui spectacol creat în 1985, co-producție complexă, între Baxter Theatre of University din Cape Town și alte câteva teatre europene. Suntem în Africa de Sud, la sfârșit de regim apartheid. Firul poveștii se reia întocmai, păstrând aceleași forme și totuși ceva s-a schimbat, lumea de azi nu mai e aceeași. Pentru William Kentridge, creatorul complex al spectacolului, povestea lui Faust nu este universală, ci repetitivă. „Circumstanțe similare reapar în mod sporadic, din cauza asta suntem sensibili când opere vechi de câteva secole ne ating”. Dar, conchide el, „e adevărat, lumea de azi e faustiană.” De ce a ales să abordeze mitul lui Faust? Regizorul povestește mai departe, „În 1995, eram la un an după primele alegeri democratice în Africa de Sud, în urma eliberării lui Nelson Mandela – alegeri care l-au condus la președinție. Înainte de alegeri a avut loc un proces necontenit de negocieri între vechiul regim de guvernare naționalist al apartheidului și Congresul național african (partidul liberal condus de Mandela). Și pentru a evita războiul civil, Africa de Sud a ales mai degrabă pacea decât justiția. Pacea însemna că nu va fi un conflict între guvernul Afrikanerilor și guvernul care îi va succeda sau mișcările de eliberare. Dar asta însemna de asemenea că nu va fi niciun decont a ceea ce au făcut cei ce au susținut apartheidul. Era deci un soi de pact cu diavolul, ceea ce mă interesa erau consecințele pe termen lung ale acestui pact, în termeni de etică.” Un acord care avea deci pentru mulți – dintre care creatorii spectacolului – un gust amar de pact cu diavolul, alegerea păcii a fost mai importantă decât nevoia de justiție. Timpul a trecut, mitul nu are nici un rid, cât despre spectacol?
Mai întâi însă, alte provocări din lumea noastră definitiv faustiană. Imposibil de uitat Faust-ul lui Silviu Purcărete, un spectacol creat în 2007 la Sibiu, premiat la Festivalul de la Edinburgh în 2009, cu o longevitate comparabilă cu cel sud-african, dar care s-a jucat fără întrerupere până în ziua azi, înscris în repertoriul permanent al teatrului sibian. Un spectacol monumental, la porțile Infernului. Scenariul lui Purcărete rămâne destul de fidel textului lui Goethe și păstrează momentele esențiale de la pactul cu Diavolul la noaptea Walpurgiei, când spectatorii sunt invitați să treacă dincolo de rampă într-o dezlănțuire nebună de animale fabuloase și apariții drăcești. Un Faust construit după estetica marelui teatru baroc, printre vechi ceasloave și ordinatoare portabile, o lume fără măsură până la exces, dar o lume fisurată de semnele inevitabile ale unei noi alianțe. Și nu e fără importanță dacă pactul cu Diavolul e consfințit aici pe un ordinator portabil. Vezi apoi în octombrie 2013 spectacolul lui Émilie Valantin, regizoare și marionetistă franceză, Faust et usages du Faust, care explorează istoria mitului după texte de Marlowe, Goethe, Lenau, opera lui Gounod și amestecat cu texte și ritmuri de rap. Personajele sunt marionete mânuite la vedere, ceea ce ne poate duce spre spectacolul sud african, dar, vom vedea, în alt raport de forță.
Kentridge a ales în 1994 tema lui Faust și a citit mai multe versiuni ale mitului, de la Christopher Marlowe – sau versiunea elisabethană clasică – dar s-a decis în final pentru textul lui Goethe. Interesat și de faptul că Goethe abordează un mare număr de subiecte, printre care colonialismul, ceea ce îi oferea un punct de intrare particular pentru versiunea sud africană. Altă alegere și care aduce originalitatea demersului, decorul nu mai e plantat în Germania lui Goethe, ci în Africa. Și o altă particularitate semnificativă: împreună cu Adrian Kohler au decis că Faust va fi o marionetă, sculptată în lemn, iar Mefisto va fi interpretat de un actor, sau o ființă umană. Asta spune ceva despre manipularea lui Faust de către Mefisto, care va conduce dansul. Nu suntem oare toți niște marionete, biete paiațe care nu pot exista decât în veșnica brumă a iluziei, manipulați sau manipulabili, supuși unui destin ale cărui fire nu știm cine le trage, după cum sugerează cei doi creatori? Discursul va deveni însă repede politic și implicit contemporan.
Începem direct din cabinetul bătrânului savant. Pe scenă, un decor magnific din lemn sculptat, rafturi de cărți, dosare, ceva intermediar între o bibliotecă și o administrație, care poate fi un alt chip al infernului. În fundal, un ecran pe care sunt proiectate imagini sau animații care vor acompania toate momentele, precedate de fiecare dată de defilarea unei parade de marionete care introduc toate scenele. Ideea i-a venit regizorului dintr-o călătorie pe care a făcut-o cu Mandela în 1992 cu ocazia primei sale vizite în Africa de Sud despre care realiza un documentar, și în fiecare oraș erau întotdeauna întâmpinați de o veche fanfară colonială. „Am păstrat în minte, povestește Kentridge, aceste costume în zdrențe, aceste instrumente dezacordate ca o imagine a acestor fanfare mizerabile, vestigii ale vechilor colonii franceze sau britanice, și care au devenit Fanfara Infernului lui Mefisto.” Un Prolog în cer, și pe ecran, pactul cu sângele ce se scurge dintr-o venă neagră, apoi Faust în safari în Africa, cupid și corupt, unde distruge și jefuiește totul. Cele două femei între care oscilează Faustus, Elena și Gretchen, împărați și generali caricaturali, clovni siniștri, o hienă sau un câine ce rânjește și e intermediar între Faustus și diavol. Imagini ale jafului colonial, de bogății artistice, de resurse minerale și care rămân din nefericire de actualitate, corupția permanentă a guvernelor, exploatarea populațiilor. Și, în final, cadranele orologiului care indică sfârșitul pactului și zborul paiaței către infern. Treizeci de ani mai târziu, Faustus in Africa nu a pierdut nimic din actualitatea sa, spectacolul lasă în urmă gustul fierbinte al infernului, mereu nestins. Căci miturile nu-și pierd niciodată sufletul, chiar dacă Faust și l-a pierdut pe al său…
[1] Faustus in Africa, William Kentridge, regie, scenografie și animație, cu Handspring Puppet Company, construcție marionete și co-scenografie Adrian Kohler, muzică James Phillips, Warrick Sony. Spectacolul a poposit mai întâi în iunie la Montpellier la un alt mare festival de teatru, Primăvara actorilor. La Paris la Théâtre de la Ville s-a jucat între 11 și 19 septembrie 2025. Co-producție The Baxter Theatre Center at the University of Cape Town.
[2] Convorbire cu David Sanson, februarie 2025, https://www.festival-automne-com/ fr/entretien-avec-william-kentridge. Toate citatele din declarațiile regizorului fac referire la această sursă.