Şerban AXINTE
În anul 1995, Laurențiu Ulici comenta în ansamblu opera poetică a lui Nicolae Turtureanu: „Poet veritabil, identificat ca atare la o lectură oricât de rapidă, autorul celor patru plachete e un «vechi», scrie o poezie care nu concordă în atitudine lirică, în limbaj și în tensiunile ei majore cu modelul poetic dominant al deceniului al optulea, o poezie eminamente lirică, sentimentală în ecou labișian, punând în pagină sentimente sau cultivând metafora frumoasă, o poezie delicată și blândă în care doar culoarea izbucnește uneori mai violent, o poezie a stării de reverie ce adună la un loc nostalgii rarefiate și proiecții impresioniste, chipuri din orizontul copilăriei și reflecții de singurătate” (Literatura română contemporană, 2005).
De la acest citat, care ar fi putut continua, s-ar putea porni o adevărată discuție. Scriitorul ieșean nu este un poet „vechi”, în accepția lui Laurențiu Ulici. El conservă anumite mijloace expresive, dar le ridică la o cu totul altă temperatură. În plus, mizează mult pe limbajul poetic, pe ceea ce poate să-i ofere la modul intrinsec. Dincolo de acestea, temperatura scrisului lui Nicolae Turtureanu nu a rămas aceeași, schimbându-se de la volumul de debut, până la cea mai recentă carte publicată. Este un autor care se autogenerează. Nu este o prețiozitate. Scriitorul reia în cărți ulterioare texte deja apărute în altele, dar nu pentru a-și spori numărul de pagini, ci pentru a putea reveni cu noi variante ale unor poeme. De aici se poate trage o concluzie simplă. Nicolae Turtureanu a fost mereu atent la tot ce a scris, a acordat atenție diverselor perspective asupra operei sale și a căutat posibilități noi de expresie pornind de la unele poeme publicate anterior.
Punctul de sprijin (1971) conține în sine direcțiile ce aveau să fie explorate în cărțile ulterioare, cu toate că Nicolae Turtureanu nu și-a schimbat radical formula poetică, deși unele modificări s-au produs, după cum spuneam. La un moment dat a făcut trecerea de la versul clasic la cel alb, liber. De altfel, libertatea este o constantă simbolică a poeziei sale: „Desigur, este liberă să fie/ orice – un strigăt sau o piatră sau nimic –/ Totu-i să intre prin fereastra albă/ să intre prin fereastra închisă, vreau să zic” (Fereastră). Volumul de debut este dens, puternic și se bazează pe mijloace diverse de poetizare a realității. Sunt texte care constituie coloana vertebrală a acestei cărți de debut: În căutarea unui chip¸ Lege, Fereastr㸠Punctul de sprijin, Jocul de-a privi. Există și unele ruperi de ritm ce acum (la o retrospectivă), par foarte bine motivate de acele volute discrete ce au existat de-a lungul timpului în scrisul lui Nicolae Turtureanu.
Poeziile din placheta Nocturne (1975) conțin un anumit grad de spiritualitate, în comparație cu cele din volumul de debut, deși această a doua carte este anunțată prin seria celor treisprezece Nocturne, prezente în cartea Punctul de sprijin. Dar în Nocturne, umanizarea spațiilor artificiale este dublată de rugăciune. În această carte, poetul se apropie mai mult de mister, de magic: „Toată săptămâna am murit/ am murit cum se moare de moarte/ și zidul este tot neisprăvit/ și tu fugi din departe în departe” (Cerul înstelat deasupra).
Spiritualizarea nu este doar o temă a poeziei lui Turtureanu din această a doua carte, ci o trăire specială care pornește de la starea meditativă. Lumea este percepută prin intermediul unor simțuri recalibrate, față de care se ia o oarecare distanță. Nu distanță față de viață și contingent, ci față de modalitățile de percepere a acestora. Aici Nicolae Turtureanu își dă poemele cele mai limpezi, cele mai puțin retorice: „Când timpanele sună/ ca niște tobe/ de atâta toamnă/ noi ascultăm/ îndepărtatele/ semne ale verii/ Este atât de bine acolo/ sub uriașa membrană/ parcă se vede/ muntele vrăjit/ țâșnind/ din șesul fără de prihană”. „Nocturna” este un fel special de a fi al ființei. Ea are capacitatea de a filtra lucrurile și de a le conduce spre un alt nivel al percepției. Din liniștea ce acceptă în ea crâmpeie de conștiință se nasc întrebările. Niște întrebări ca niște afirmații problematizatoare. Ruperile de ritm din interiorul liricii lui Turtureanu conduc la apariția unor poeme de cu totul altă factură. Ajung să țintească epicul. Uneori acest lucru se realizează prin intermediul parabolei, alteori nu. Poemele sale „cu întâmplări și personaje” nu sunt lipsite de o anumită simbolistică. De fapt, miza e chiar simbolistica ce poate fi comunicată prin intermediul unor „fabule” atipice.
Această tehnică va fi explorată mai des în volumul Pentru cine exist. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai bune cărți scrise de poet. Aici, pe de o parte Nicolae Turtureanu se arată mai interesat de cadrele exterioare, pe care le trece prin filtrul său emoțional, dar, pe de altă parte, există o anumită poftă de explorare a ludicului. Au existat cronici în care s-a discutat despre oportunitatea unei astfel de abordări. Cât de mult se poate apropia poetul de ironie și ludic? E clar că nu există un barometru pentru așa ceva, fiecare scriitor în parte are laboratorul său alchimic personal. Ideea ce se naște de aici e cea de originalitate necăutată cu tot dinadinsul. Liviu Antonesei îi caracterizează foarte bine felul de a scrie: „Nicolae Turtureanu este un om de o discreție absolut nefirească pentru vremurile noastre exhibiționiste și un poet la fel de discret și foarte parcimonios cu producția sa lirică […]. Această producție restrânsă are marele merit de a putea fi numită operă. Ea are coerență internă, spiritul autocritic al autorului debarasând-o de aluviunile necontrolate, de zgură, de stridențele tematice ori formale. Această poezie poartă o discretă și profundă melancolie, o melancolie incurabilă, care subîntinde direct întreaga creație. […] Este proba unei relații atente retractile cu lumea. Revolta sa nu e nudă, retorică și pur declarativă, ci substanțial-discretă, chiar cumva auto centrată, poetul însuși știind foarte bine că nu este exclus dintre sursele răului […], iar dacă această discreție nu-i va oferi lauri în ordinea clipei, va avea marele dar de a-i integra lirismul într-o ordine a duratei” („Farmecul discreției” în Timpul, mai, 1996).
Starea poetului
Originalitatea scriitorului nu e menită să niveleze suprafețe de profunzime, ci e una care să scoată la iveală noi măști ale tragicului. Afirmația „pentru cine exist” cu potențial interogativ provoacă mai multe explicații-răspuns: „Exist pentru că exist/ exist pentru această dimineață/ și pentru că această dimineață/ va exista pentru mine/ va exista în locul meu/ o cantitate egală cu cantitatea/ celui dezlocuit”. Poezia deschisă (1994) face legătura dintre cărțile anterioare și cele ce urmează. Texte precum Euritmie, Contemplație anunță tonul poemelor din volumul următor. Ascunsa rană (1996), în mare parte o antologie, conține poeme ce provoacă cititorul la o lectură aparte. Nu retrospectivă, ci actualizată. Starea poetului este un exemplu ilustrativ în acest sens: „Ei bine, poetul are o mie și una de vieți/ nu știe pe care să o trăiască/ de aceea încearcă mai multe deodată/ doar-doar o va nimeri pe cea bună/ Și tot așa până când/ cineva îl anunță că viața lui/ una din cele o mie una/ și singura, de fapt, care contează/ e pe terminate/ și gata/ și gata”.
Cea mai importantă antologie de autor, Poezii din secolul trecut (2002) face ca lectura operei lui Nicolae Turtureanu să fie una cursivă, ca un tot echilibrat tematic și stilistic. Un volum ce ocupă un loc aparte în cadrul operei lui Nicolae Turtureanu este Atâta verde peste cerul alb (2006), un adevărat „jurnal de doliu”. Dimensiunea tragică e dominantă. Pierderea ființei iubite îl obligă pe poet la o introspecție asupra adevărului despre sine. Ceea ce în alte părți ale operei ar fi putut îmbrăca forma ludicului capătă aici forma unei discursivități protectoare. Morții nu îi este îngăduit bocetul, aceasta obligă la acțiune: „Ce greu e să înmormântezi pe cineva!/ sunt/clipe, ore, zile când nu ai timp să jelești, trebuie să devii dintr-odată (pentru/ un tip ca mine) extrem de eficient și de precis,/ să nu uiți nimic/ din cele o mie și unu de lucruri care trebuie făcute./ Sicriul, groapa, crucea – biserica unde să fie depusă,/ Preotul, anunțul în ziare – rudele, prietenii care trebuie/ anunțați – certificatul de deces, mașina mortuară, pomenile, colacii cei mari, colăceii, lumânările, batistele, prosoapele – cine vorbește la biserică, cine la mormânt? –/ trebuie și găinile aruncate peste groapă? –/ unde va avea loc masa de pomenire? – câte persoane? – bani, bani, de unde?”.
Numărătoarea inversă
Cele două cărți gemene, Precedentele (2014) și Penultimele (2014), conțin textele cele mai lirice din întreaga operă a lui Nicolae Turtureanu. De altfel, ambele volume sunt subintitulate „versuri de dragoste”. Există o componentă ludică, ironică foarte vizibilă în opera lui Nicolae Turtureanu. Dar aceasta are menirea de a estompa dimensiunea tragică a existenței (A se citi cu atenție poeziile extrase din Atâta verde peste cerul clar). Multe texte mărturisesc singurătate, înstrăinare, suferință atroce. Dar poetul știe să facă un pas înapoi și să vadă spectacolul vieții în ansamblu. Afirmațiile sale cu valoare interogativă reprezintă gândurile oprite în loc.
Poemul unic, poemul total poate fi scris doar printr-o recapitulare, printr-o numărătoare inversă a clipelor ce compun, deopotrivă, viața și poezia. Acest unic și total poem poate să nu fie nici măcar scris. El se află suspendat undeva între ideația poetului și putința omului. Numărătoarea inversă poate fi înțeleasă ca o provocare adresată timpului, care, după cum se știe, fugit irreparabile, dar, poezia, arta în general, are această capacitate misterioasă, nu de a-l opri, ci de a-l dilata. De a-l transforma în prezență, în permanență. Poezia lui Nicolae Turtureanu va trebui citită și recitită la diferite intervale temporale, pentru că autorul trasează prin versurile sale adevărate arce peste timp. Nu se știe peste o vreme cum va arăta cititorul ideal.