Simona MODREANU
Inflația discursivă
Probabil că una dintre lecțiile pe care pandemia recentă ni le-a servit cu brutalitate, încă de la început, a fost necesitatea recunoașterii, în deplină sinceritate, a nevoii de identitate. Nu prea am văzut la lucru spiritul federal – în SUA sau în Europa – sau spiritul de cooperare globală sub mantia bunelor intenții. Dimpotrivă, criza – o criză profundă, structurală, de data aceasta – ne-a dezbrăcat brusc de hainele sclipitoare ale declarațiilor zgomotoase de iubire universală și ne-a izbit de zidul esențelor. Cine suntem noi, până la urmă? Ce facem pe aici? Ce sens atribuim existenței? Cert e că vălul gros al ipocriziei funcționale la scară planetară a fost brusc rupt și am putut vedea prin el, iar ceea ce am văzut ne-a îngrozit în bună măsură. Dar este un adevăr pe care nu avem dreptul să-l acoperim, să-l înăbușim și să-l îngropăm sub un covor gros până la următoarea criză majoră. Care deja a sosit.
Această mușcătură de luciditate a fost și lingvistică. Bunăstarea – chiar relativă – generează inflație discursivă. Când nu au nimic mai bun sau mai serios de făcut, oamenii vorbesc și vorbesc până când, treptat, se închid într-o bulă de limbaj pentru care Orwell ne-ar fi invidiat fără îndoială. Atunci când supraviețuirea imediată nu este o problemă, îi descoperim cu încântare pe vecinii noștri de toate culorile, orientările sexuale, religioase, politice, și începem să-i iubim cu furie, să-i apărăm împotriva tuturor nenorocirilor – și adesea împotriva lor înșiși –, să spargem imagini și simboluri ale unui trecut, de altfel decisiv pentru prezentul nostru, în numele unui aici-și-acum mai just, în numele unei reparații care vine prea târziu pentru oamenii revoltați, al unei recunoașteri absolut legitime și obligatorii, dar a cărei înfățișare agresivă, lipsită de nuanțe, este nefastă. Îi iubim pe toți, aclamăm toate diferențele – în baza libertății de alegere și a relativismului cultural –, cu excepția diferenței elitiste, care încă ne mai încurcă cu norme și canoane. Ne simțim misionari, vârfuri de lance ai unei generații care cicatrizează rănile provocate de predecesori, ducem în spinare toate nenorocirile planetei, dărâmăm statui, mituri și fundamente civilizaționale milenare cu o nesăbuință devastatoare. Până când vreun virus sau vreun război ne confruntă cu inevitabila singurătate.
Și, deodată, nu mai dorim să ne proclamăm iubirea universală și să îmbrățișăm cauzele pierdute, iar limitele toleranței noastre ne plesnesc perfid. Solidaritatea discursivă se sfărâmă de îndată ce ne părăsim coconul reconfortant, indignările și alte emoții blajin-compătimitoare se consumă ca un pachet de floricele în fața televizorului, somptuoasa construcție europeană se ofilește în spatele frontierelor care se închid pe unitatea națională și interesele economice, în vreme ce noi ne pândim ecologic vecinii pentru a vedea dacă își sortează corect deșeurile și dezbatem îndelung dacă salutul unui geniu infantil și răzgâiat aduce mai degrabă cu cel nazist sau cu cel roman.
A venit vremea, poate, să ne scuturăm de cele netrebuincioase, să alungăm ceața atâtor pluri-, inter-, supra-, trans- meta- etc., să ne regăsim temeiurile ontologice, spirituale, culturale unice, pentru a putea defini apoi granițele care pot fi trecute, sau gradul de permisivitate acceptabil. Pentru că a topi totul în imensa oală a multiculturalismului, imaginându-ne că amalgamul ne va conduce la piatra filosofală, nu este decât o iluzie a ignoranței. Ca să existe alteritate, ca Celălalt să fie cu adevărat văzut și primit, trebuie, pur și simplu, ca mai întâi să existe identitate. Ne împiedicăm în propriile cătușe voluntare, pe de o parte înmulțind constrângerile – din ce în ce mai ilogice, înăbușitoare și ridicole –, pe de altă parte, pulverizând demarcațiile liniștitoare, acceptând, sub presiunea unei tehnologii din ce în ce mai invazive și disruptive în anumite privințe, ca virtualul să-și extindă tentaculele prehensile în real, să acapareze chiar o serie de atribute care, până de curând, erau rezervate acestuia.
Iar metamorfoza este, poate, și mai izbitoare în spațiul imaginarului, despre care obișnuiam să credem că este dedicat libertății creatoare în general și literaturii în special. Suntem martorii unor profunde mutații care traversează lumea și ai unei răsturnări din ce în ce mai vizibile a sistemelor de valori și de reprezentare. Drept e că nu-i ușor să mergi pe un pod atât de îngust și instabil aruncat peste un abis, între insignifianța grotescă a unor impulsuri aparent pline de compasiune, „umanitare”, egalitare, al căror conținut a fost de mult depășit, lăsând în urma lui doar un vid retoric, și înțelepciunea și rafinamentul anticilor, prelungite într-o literatură plină de lecții și nuanțe, de care astăzi nu-i mai pasă nimănui. O renaștere a vechii controverse dintre Antici și Moderni? Anacronisme, prețiozități, inepții sforăitoare pretind să ia locul virtuților și principiilor izvorâte dintr-o înțelepciune multimilenară, mode și tendințe trecătoare, dar care pretind să revizuiască opera trecutului cu grile și instrumente contemporane, producând inevitabile distorsiuni semantice și axiologice. Valori efemere, dar promovate cu înverșunare, sprijinindu-se pe o caricatură moralizatoare, pe absența unui spirit critic format prin lectură, experiență și meditație, tind să înlocuiască reflecția autentică cu o propagandă de tip orwellian, extrem de periculoasă prin voința insidioasă și difuză a acestei nebuloase „culturi” woke de a anula sau a deconstrui trecutul.
O tartufferie umanistă?
O nouă ordine morală pare să se fi instaurat deja, în școli, în arte, în televiziune, în muzee, în teatre, în cinematografe, peste tot unde s-a strecurat un maniheism prost înțeles și rudimentar, generând excese violente, vulgare, primitive. Inclusiv în literatură. Când ignoranța duce la confuzie de valori și interpretări, radicalismul intervine ca răspuns imediat, cu atât mai nociv cu cât a devenit astăzi simptomatic pentru sfera culturală dominantă, mai ales când are ca rezultat deruta și simplismul, instituind o postliteratură, îndreptându-se către un adevărat linșaj mediatic, pe care nu l-am fi crezut posibil, în naivitatea noastră post-postmodernă, după răsunătoarele procese ale lui Flaubert sau Baudelaire.
Cel mai surprinzător este că această nouă „gândire unică” a căpătat trup (și suflet?) în societățile democratice care au consimțit, una după alta, la generalizarea abuzivă a unui fenomen de eufemizare monitorizată, de inocuitate lingvistică, la nașterea unei noi limbi de lemn care linge o lingură cu miere, înlăturând orice diferență, discordie sau negativitate. Și aceasta se petrece deliberat, fără ca vreun dictator monstruos sau vreun sistem coercitiv să o impună. Să credem oare că omul este incapabil să trăiască fără a se supune, cu voie sau fără voie, unei forțe care îl aplatizează? Sau, dacă ea lipsește, simte nevoia să o creeze el însuși? Literatura a aspirat dintotdeauna să fie un loc al disidenței, care se opune rectitudinii politice, și care, în principiu, ar trebui să continue să răsucească cuțitul fictiv în rana discursivă a momentului, pentru a perpetua acea „tradiție a insolenței”, pe care Dominique Viart o atribuie unui moment specific trăit de societățile noastre, și anume o „dezvrăjire cinică și provocatoare, uneori amuzantă în neutralitatea faptică a observațiilor sale și a «scurtcircuitelor» scrisului” (Viart, 1996: 103). Acest nou sistem de cenzură abia voalată, ivit dintr-o nevoie legitimă de echitate, s-a transformat într-un paravan de termeni abia inteligibili, mascând, în fond, un ocean de ipocrizie și ignoranță. Pentru că nu cuvintele aderă la lucruri, noi suntem cei care le forțăm să o facă.
O „tartufferie umanistă” posturală conduce morala publică, trăim în valori proclamate, nevoi emoționale și de legitimare, unde rațiunea majorității este absorbită în histrionismul strident al unei minorități care, deși se declară apologet al unei democrații multitudinale (a multitudinii sau a mulțimii), deturnează de fapt eșafodajul unei întregi structuri civilizaționale către un spectacol jalnic, ruinând, în ultimă instanță, condițiile de înțelegere a unei inserții multiseculare în existență. Este din ce în ce mai puțină democrație și din ce în ce mai multă laocrație sau, mai degrabă, laodicee (care, la rândul ei, pentru a sări peste secole, evocă orașul antic Laodikeia, capitala Frigiei, construit în secolul al III-lea î.Hr.). Să ne reamintim pe scurt că laos, ca și demos, se referă la popor în limba greacă, dar există o diferență majoră între cei doi termeni căci, în timp ce demos se referă la toți locuitorii Cetății, laos dezvăluie perversitatea limbajului care se strecoară în fisurile societății noastre, termenul desemnând poporul ca mulțime (domnia cantității despre care vorbea Guénon) și ca grup (etnic, ideologic, sexual etc.), sau ca masă, în opoziție cu elita.
Așadar, sub semnul acestei laocrații, devenită un fel de nou totalitarism multitudinal, masiv și planetar, se desfășoară bunele sentimente ale unor oameni fundamental binevoitori și cumva „încapsulați”, sentimente pe care, de vreo zece ani încoace, cei care le urmăresc le numesc moralină, sau mica morală, un termen caustic sub aparențele sale dulcege, indicând o explorare orizontală a gândirii și a sensibilității estetice, o falsă pudibonderie, ignorantă în materie de istorie și lecturi diacronice. Aceasta este noua „corectitudine politică”, utilă atunci când deja învechitul slogan „este interzis să interzici” intră în spirala ambiguă a unei hermeneutici nehotărâte: este interzis să interzici ce? Interdicția de a interzice? Cine interzice și cine definește ceea ce este (de) interzis?
Noțiunea de moralină, totuși, nu este nouă, deși originile ei sunt adesea uitate. De fapt, este o creație a lui Friedrich Nietzsche, care a adăugat sufixul -ină, preluat din domeniul semantic farmaceutic, cu referire ironică la ipocrizia bigoților și la conformismul îngust al gândirii burgheze, întru redescoperirea adevăratei morale a maeștrilor („nu virtute, ci valoare în stil renascentist, virtù, virtute lipsită de moralină”), după cum precizează el în Antihristul.
Cuvântul și ceea ce acoperă el au parcurs un drum lung. În Franța, de pildă, într-un interviu din Le Monde (cu Frédéric Joignot, iunie 2011), Philippe Sollers evoca figura filosofului german: „El [Nietzsche] critică constant «moralina»… Știu despre ce vorbesc. Mi se servesc cel puțin trei pahare de moralină pe zi. Fără ca oamenii să-și dea neapărat seama. Este instinctiv, ca o a doua natură. Totul este măsurat, judecat, apreciat în funcție de morală, această «slăbiciune a creierului» cum splendid o numea Rimbaud. Ceea ce nu înseamnă că binele este neglijabil sau că el vrea să facă din rău un bine. Înseamnă că există o poziție filosofică care evită să fie în permanență într-o evaluare de tip moral, moralizator sau judecător”. Cu doi ani înainte, când apăruse Grand beau temps, cartea de aforisme și gânduri alese ale lui Sollers, Philippe Lançon scria în Libération (2009): „Fluturii sunt făcuți să zboare, ei știu să aleagă florile. Îngerii lui Sollers scapă zburând de legile gravitației sociale, de clisa metafizică grea, de igrasia actualității, de legea sentimentală a episcopilor triști și a femeilor nefericite”.
În ce-l privește pe neastâmpăratul Michel Onfray, el nu are scrupule în a le da peste nas celor slabi sau habotnici (pe site-ul său michelonfray.com), denunțând prostia mieroasă și voalată a laocrației care se ia de panașul subversiv al creatorilor (în acest caz, Yann Moix): „Există lucruri mai bune de făcut decât să judecăm; moralina este morala oamenilor fără morală, virtutea meschină a oamenilor fără virtute. Putem alege mai degrabă să înțelegem ca Socrate, care știe că nimeni nu este rău în chip voit, decât să judecăm ca Savonarola, ale cărui ruguri încântau nările haitelor de câini de vânătoare”.
Să ne întoarcem la literatură, unde aceste noi forme de cenzură sunt mai problematice decât în alte sfere. Care este specificul literaturii? Este contrariul limbajului ca instrument de comunicare, este provocarea de a-l de-familiariza pe cititor, este performanța de a-i zdruncina conformismele și convingerile. Rabelais și Sade, Rimbaud și Lautréamont, Céline și Houellebecq sunt doar câteva dintre figurile principale ale acestei tradiții a rupturii, opoziției și înstrăinării, în care ficțiunea acționează ca o supapă de urgență, preluând dinamica conflictuală a societății, dându-i formă și lăsându-ne să trăim liniștiți.
Constrângeri și consecințe ale libertății de gândire
Noua teroare în litere paralizează scriitorii și îngheață imaginația. A evita orice subiect deranjant – și există vreunul care să nu fie? – înseamnă să produci scrieri indigeste, incolore, artificiale. Lumea literară a cunoscut dintotdeauna constrângeri creative, dar nu castratoare – de n-ar fi să ne gândim, de exemplu, decât la poemele cu forme fixe sau la regulile inventate de membrii grupului Oulipo. Dar acest tip de creație sub presiune autoimpusă este ceva cu totul diferit de consensul moale și de platitudinea lacrimogenă. Literatura adevărată, cea care traversează secolele, nu a fost niciodată și nu ar trebui să devină vreodată un produs de supermarket, previzibil și accesibil, ascultător și servil. Ficțiunea trebuie să continue să se strecoare printre degetele lui Big Brother, ale ideologiei dominante a zilei și nu să se uite peste umăr la eventualele consecințe ale libertății sale de gândire. Secolele al XIX-lea și al XX-lea, în special, au văzut înflorind o literatură distopică, „laboratorul răului” (Faye, 1993) al scriitorilor care au găsit modalități de a ocoli totalitarismul pe care cenzura nu le putea controla, iar utopiile nu le mai puteau stăpâni. Ne-ar fi greu să susținem că democrația a eliminat cenzura în epoca noastră; de fapt, contrariul e mai curând adevărat, dat fiind că cenzura s-a dovedit capabilă să se adapteze la contextul postmodern și să adopte o serie de noi restricții punitive.
Este literatura capabilă să rezolve aporia timpului, să construiască acea punte impalpabilă între interior și exterior, acea trecere de la psihologie la fizică și de la viața cotidiană individuală la istoria colectivă? Paul Ricoeur crede că doar ea, literatura, este capabilă să o facă și că aceasta este funcția ei principală. Este un proces pe care Ricoeur îl numește refigurare, în sensul că literatura re(con)figurează experiența temporală, reușește să subordoneze timpul, deschizându-l spre alte dimensiuni: „cheia problemei refigurării constă în modul în care istoria și ficțiunea, luate împreună, oferă aporiilor timpului scoase la lumină de fenomenologie replica unei poetici a narațiunii” (Ricoeur, 1991: 181).
Trebuie să fim capabili să citim timpul în sens invers și în toate direcțiile, cel puțin în literatură, și să acceptăm această refigurare fără a sparge porțile literaturii cu berbecul realității. O realitate care, de altfel, nu mai are mare legătură cu momentul producerii textului, un moment circumscris altor elemente, care au dispărut între timp. Este semnul distinctiv al ignoranței reductive să nu poți citi trecutul cu cheile trecutului. Iar literatura a anticipat laocrația care ne sufocă astăzi.
Se pare că lupta pentru o egalitate politică și civilă, necesară și naturală, nu poate evita impasul victimizării și nu se poate face fără o negare constituentă a Celuilalt. Numeroase sunt romanele – să ne amintim doar de Absalon, Absalon! al lui Faulkner, sau de Preaiubita al lui Toni Morisson – care evocă stavilele din calea spiritului rebel și întreaga gamă de patologii ale unei memorii a traumei istorice. Conștiința rătăcește dureros între evenimente dramatice, amintirea unei servituți înrădăcinate în inconștientul colectiv trebuind să se nege într-o altă realitate, pentru că timpul a măturat faptele, lăsând însă în urmă etichete care nu și-au epuizat potențialul fatidic. Când lucrurile se mișcă, cuvintele se încrustează adesea, refuzând să renunțe, creând goluri și rupturi greu de gestionat.
În urmă cu mai bine de o jumătate de secol, a fost publicat un roman care nu și-a pierdut nimic din actualitate, dar care este mai puțin revizitat și citat decât cele ale lui Orwell sau Huxley, scrise cam în aceeași perioadă. Romanul în cauză este distopia lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (1953). La prima vedere, se pare că scriitorul american avertizează asupra tiraniei și cenzurii guvernamentale, asupra a ceea ce se întâmplă atunci când puterea încearcă să controleze lecturile oamenilor. De fapt, cartea sa este despre ce se întâmplă atunci când oamenii încearcă să se autocenzureze, când devin excesiv de protectori cu sentimentelor tuturor, când pun botniță gândirii critice și opiniei personale. În acest clasic al science-fictionului, pompierii au un rol social răsturnat: în loc să stingă incendii, ei dau foc cărților… Oare ce spunea căpitanul Beatty, șeful lui Montag, în faimosul său discurs nu e la fel de valabil și astăzi?
„Odinioară, cărțile interesau câțiva oameni, risipiți ici, colo. Le dădea mâna să fie altfel decât ceilalți. Lumea era încăpătoare, dar după aceea lumea s-a umplut de ochi, de trei ori, de patru ori. Filmele și radioul, revistele și cărțile au devenit toate o apă și-un pământ, un fel de pap făcut după aceeași rețetă. (…)
Clasicii erau înghesuiți în emisiuni radiofonice de câte cincisprezece minute, apoi comprimați și mai mult, cât să umple o rubrică literară de două minute, sau vârâți într-un dicționar, sub forma unui rezumat de zece-douăsprezece rânduri. Dar mulți oameni nu știau despre (…) Hamlet decât ceea ce se spunea un rezumat de o pagină, într-o carte care pretindea: acum puteți în sfârșit citi toți clasicii! Nu vă lăsați mai prejos decât vecinii voștri! Pricepi? Din grădinița de copii la universitate, iar de la universitate înapoi la grădiniță – ăsta a fost nivelul intelectual al oamenilor, timp de cinci secole sau chiar mai mult. (…)
Sau să luăm minoritățile din civilizația noastră. Cu cât e mai mare populația, cu atât mai numeroase sunt și minoritățile. Trebuie să ai grijă să nu îi calci pe coadă pe iubitorii de câini, pe iubitorii de pisici, pe doctori, pe avocați, pe negustori, pe directori, pe mormoni, pe baptiști, pe unitarieni, pe chinezii din a doua generație, pe suedezi, pe italieni, pe germani, pe texani, pe brooklynezi, pe irlandezi, pe cei din Oregon sau Mexic. Personajele din cutare carte sau piesă sau program de televiziune nu mai reprezentau pictori, cartografi sau mecanici adevărați, din vreun loc anume. Cu cât mai mare e piața de desfacere, cu atât trebuie să eviți conflictele – ține bine minte asta, Montag! Toate grupurile și grupulețele astea trebuie să fie menajate! Scriitori plini de gânduri viclene, puneți lacăt mașinilor voastre de scris! Și scriitorii se supuseră. Revistele deveniră un soi de sirop de vanilie. Cărțile au ajuns niște lături, afirmau criticii snobi. Nu-i de mirare că au încetat să se mai vândă, adăugau ei. Cititorii însă, știind ce voiau și urmărind doar plăcerea, au lăsat să supraviețuiască așa zisele comics-uri. Și, bineînțeles, revistele pornografice ilustrate. Ăsta-i adevărul adevărat, Montag. N-a fost un ordin de sus, din partea stăpânirii. La început n-a fost nicio dispoziție, niciun ordin, nicio cenzură, nu! Mulțumită lui Dumnezeu, tehnologia, producția în serie și presiunile minorităților au fost de vină. (…)
Trebuie să înțelegi că civilizația noastră e prea vastă ca să putem permite tulburări și nemulțumiri în rândul minorităților. Ți-ai pus, desigur, și tu întrebarea: ce vrem noi mai presus de orice în această țară? Oamenii vor să fie fericiți, nu-i așa? (…)
Oamenii de culoare nu pot să sufere povestea micului negru Sambo: pune-o pe foc! Albii sunt cam stânjeniți de Coliba unchiului Tom: pune-o pe foc! Cutare a scris o carte despre influența tutunului asupra cancerului pulmonar – spre indignarea fumătorilor: pune cartea pe foc! Seninătate și calm, Montag! Scoate-ți zbuciumul afară, ba, și mai bine ar fi să-l azvârli în crematoriu! (…) Arde tot: arde orice, focul strălucește și purifică.”
Beware of sensitivity readers!
Personajele unei cărți sau alteia nu trebuie să reprezinte pe nimeni în mod special, au grijă temuții sensitivity readers de acest lucru! Toate mini-minoritățile trebuie să fie luate în considerare, chiar dacă aceasta înseamnă buscularea practicilor și sensibilităților majorității. De fapt, chiar și cuvântul „majoritate” este pe cale să devină tabu. Zidurile protectoare zgârie cerul de jur-împrejur. Așadar, Houellebecq, Finkielkraut, Bruckner și voi, ceilalți scriitori „răi”, sunteți rugați să vă lăsați condeiul veninos la garderoba reacționarilor, evlavioșii stau la rând! Literatorii – căci în curând nu le vom mai putea spune scriitori, tot ce implică o urmă de creativitate sau de îndrăzneală va fi interzis – nu trebuie să-și mai permită să tulbure sau să scandalizeze pe cineva. De altfel, nici măcar nu e greu, după cum ne-a explicat deja Bradbury. Oamenii de culoare (foști „negri”) se revoltă împotriva celor Zece negri mititei ai Agathei Christie? Nicio problemă, conștiința nefericită a albilor, în căutarea demnității pierdute, se răscumpără cum poate mai bine: Și din zece n-a mai rămas niciunul nu va deranja pe nimeni. Deocamdată. Iar lebăda neagră nu va mai fi creatura malefică ce o atacă pe angelica lebădă albă, după cum, pentru a le liniști pe feministe, Carmen nu va mai fi înjunghiată de ticălosul Don José (cel puțin în adaptările scenice, deoarece este, totuși, mai complicat să rescrii textul lui Mérimée), e suficient să inversezi rolurile.
Să luăm un alt exemplu: în 2000, celebrul scriitor american Philip Roth a publicat Pata umană, un roman despre Coleman Silk, un profesor de limbi clasice, de culoare, la Athena College din Berkshires, care decide să se dea drept evreu pentru a nu mai fi judecat după culoarea sa și pentru a avea ocazia să obțină statutul de ființă umană cu drepturi depline. Plasată în 1998, această dramă subtilă și amarnic ironică aruncă o privire lipsită de menajamente asupra mentalității americane, cu noțiunile ei contradictorii de moralitate, puritate și corectitudine politică, și asupra ravagiilor provocate de amestecul acestor obsesii. 1998 a fost anul în care publicul era dornic să citească fiecare detaliu anatomic al aventurii unui președinte cu o stagiară, simulând în același timp o pudică oroare. În acest context, Coleman Silk devine, fără să vrea, o victimă prin inadvertență a acestui zbucium american și este prins din urmă de un antirasism deviat. Prin ce anume a fost acest roman un punct de cotitură? Prin aceea că, în spatele oglinzii acestor personaje extrem de complexe și de sofisticate, măsurăm sfâșierile din societatea americană pe tema identității (amplu ilustrate și de foarte recentele alegeri…). Deși datează de la sfârșitul anilor 2000, acest roman vorbește despre o schimbare de mentalitate care era în desfășurare de ani de zile și care începea deja să fie exportată în Europa. The Closing of the American Mind (1987), tradus relativ neinspirat prin Criza spiritului american, a lui Allan Bloom, a fost primul eseu care a expus amploarea problemei în campusurile universitare americane. Însă Pata umană merge mult mai departe în disecarea acestei drame psihologice, atât colective, cât și individuale, ilustrând varietatea și profunzimea consecințelor a ceea ce nu se spune, sau se spune prea mult (!) despre viața oamenilor, despre direcția culturii sau viitorul civilizației.
De fapt, pluralismul cultural a făcut întotdeauna parte din istoria noastră, dar a devenit caracteristica definitorie a unei lumi globalizate și a fost transformat treptat într-un multiculturalism normativ. Astăzi, nimeni nu poate nega marea varietate de culturi, obiceiuri, religii și stiluri de viață, însă trecerea de la o constatare faptică, istorică și sociologică la o formă de diktat care pretinde că diversitatea în sine este superioară unității, tradiției, continuității și care caută să impună o modificare semnificativă a opiniilor, obiceiurilor și chiar a articolelor de lege, presupune – sau ar trebui să presupună – o cale lungă de parcurs, altfel spațiul privat al imaginarului este mutilat, iar generoasa idee a multiculturalismului se vede contaminată de o ideologie nocivă.
Dacă acei sensitivity readers ar urmări doar să ajute un scriitor să evolueze, să înțeleagă de ce mesajul său nu ajunge la un anumit public, ar putea fi un lucru bun. Dar, în practică, acești cenzori se instituie în paznici-decidenți a ceea ce trebuie sau nu să vadă lumina tiparului. Dacă dezbaterea s-a încins în asemenea măsură, acum, mai mult în Europa decât în Statele Unite, este pentru că scriitorii care își supun cărțile lecturii unor sensitivity readers sunt complici la prăbușirea libertății lor de exprimare, fiindcă nu o fac (în marea lor majoritate) dintr-o preocupare lăudabilă pentru sentimentele și demnitatea celorlalți, ci pentru că nu vor să fie următoarea victimă a justiției laocrației sau a criticii literare aservite noilor ukazuri. Ce scriitor adevărat ar cerși permisiunea de a-și scrie povestea? Vom primi într-o zi un „atestat de sănătate” din partea unui comitet de lectură? „Există mai multe moduri de a arde o carte”, scria același Bradbury, „iar lumea este plină de oameni care aleargă cu chibrituri aprinse”. În ultimă instanță, un singur detector de sensibilitate ar trebui să alerteze și cititorul și autorul. Este cartea o ușă? Spre zborul spiritului, al sufletului, spre necunoscutul cunoscutului? Acesta este singurul motiv pentru care o carte ar trebui să fie publicată și citită.
Dacă nu, mângâiem un cerc vicios de tip Putin: urcăm pe firul istoriei până în punctul în care găsim argumentele ce susțin o anumită convingere sau decizie, recitim istoria în lumina interesului imediat, ascunzând elementele care ar contrazice-o sau ar introduce un bemol neliniștitor. Aproape că am ajuns acolo. Tăcerea începe să se aștearnă și ora închiderii sună în grădinile Occidentului…