Andrei GORZO
Noul film al Anei Lungu, Triton, este o lucrare de montaj care valorifică trei surse de asemenea imagini prețioase: trei arhive cinematografice personale – una din Al Doilea Război Mondial și două din perioada comunistă. Se deschide cu un montaj de aproape 10 minute de filmări realizate pe parcursul a trei decenii – între 1965 și 1996. Filmările nu sunt comentate decât muzical (mai întâi Bach, apoi un cântec pionieresc), dar, la sfârșitul secvenței, Ana Lungu ne informează în voice-over că unchiul ei, M. Lungu, a fost cameramanul și că tot el a realizat montajul, pe care i l-a făcut cadou fiicei sale în 1996 (sub formă de casetă video), cu ocazia emigrării ei în Germania. Filmulețul de 10 minute e despre ea, despre această fiică, de la ea ca bebeluș în cărucior până la ea ca mireasă. Nici urmă de eveniment public în tot montajul, nici măcar căderea lui Ceaușescu (deși Ana Lungu ne arată apoi că unchiul ieșise cu camera pe străzile Bucureștiului la Revoluție). Filmulețul e o succesiune neîntreruptă de vacanțe la mare și la munte; de excursii la schi sau în camping; de mese vesele în familie; de zile fericite la patinoar și la grădina zoologică; repetiții la pian și petreceri de liceeni; și un pic de învățătură, dar nu prea multă. E un film despre fericire – e tot numai copii făcând „roata țiganului” și câini gudurându-se cu burta în sus. Și, în parte datorită proprietăților peliculei de 8 milimetri, e foarte frumos de privit. Licărul mării e impresionist, atunci când nu e complet abstract. (Demn de titlul său, Triton e un film plin de imagini cu marea.) În cadrele cu flori (și ele sunt multe), culoarea roșu produce pulsații, degulinări, explozii, sângerări radioactive. Unele imagini sunt complet virate în ocru sau în verzui. Și pe unele porțiuni pelicula e plină de striații. Asta fac peliculele de 8 milimetri: nabokovizează. Eu m-aș uita nonstop.
Ăsta e prologul. Triton are și un epilog de o durată comparabilă (tot scurtă) – epilog pe care Lungu, jucându-se, l-a intitulat „Prolog”. Imaginile provin din epoca precomunistă, din arhiva unei familii înstărite și cosmopolite. Niște filmări de la o vânătoare de iepuri sunt, din punct de vedere vizual, cele mai în măsură să-i lase pe cinefili cu gura căscată: inclusiv ca tonuri și ca textură, par scoase din capodopera cinematografică a lui Jean Renoir, Regula jocului (1939) – un film despre o ordine socială care nu știe că istoria a condamnat-o. Peste imaginile astea ne sunt citite fragmente din scrisorile unei femei către iubitul ei plecat să lupte cot la cot cu naziștii pe Frontul de Est. Scrisorile sunt tușante, toride și geloase: „Am visat că mă înșelai cu o rusoaică… Bebe, dragă, te prefer neputincios, dragule, decât sănătos și în putere, dar cu stigmatul înșelatului pe frunte.”
Între prolog (viața ca și când ar putea fi trăită în afara istoriei) și epilog (viața ajunsă sub șenilele istoriei, însă fără conștientizarea acestui fapt) se desfășoară biografia unui personaj de neuitat (cineva care încearcă să trăiască în istorie, dar cu un cult al frumosului etern). Ana Lungu a reconstituit-o din filmările și din fotografiile lui, din scrisori, dosare de Securitate și amintiri de la prieteni. Lungu a schimbat numele personajului și numele străzii pe care locuia (deși numele reale pot fi identificate în imagini sau pe genericul de final). A schimbat și numele apropiaților săi. De asemenea, a introdus un filtru distanțator de inspirație literară: povestind și comentând în voice-over, vorbește despre ea însăși la persoana a treia – „naratoarea” –, își păstrează bâlbele sau momentele când își drege glasul, și își recunoaște ispita de a trata personajele „după bunul meu plac”, ca și când ar fi „devenit proprietatea mea”. În filmele ei precedente – Burta balenei (2010, coregizat cu Ana Szel), Autoportretul unei fete cuminți (2015), Un prinț și jumătate (2018) –, regizoarea combina ficțiunea cu documentarul; componenta documentară era acolo una de factură autoetnografică, subiectele fiind ea însăși, familia și gașca (în cinemaul nostru, Lungu a deschis astfel drumul pentru Ivana Mladenović și Bogdan Theodor Olteanu). În Triton, documentarul este de arhivă. (Lungu a colaborat la scenariu cu cineastul berlinez de origine iugoslavă Dane Komljen, căruia i-a încredințat montajul filmului.) Regizoarea a respectat faptele, abținându-se de la a le înflori pe ici, pe colo. Ce s-a întâmplat este că s-a afundat în hățișurile unei biografii, care, cu cât mergea mai departe investigația, cu atât devenea mai ramificată, mai misterioasă și cu un aer mai romanesc.
Protagonistul, căruia Lungu îi spune Alexandru Popovici, a fost un muzician, profesor la Conservatorul din București, care s-a născut în 1920 și a murit cu câteva luni înainte de Revoluție. A fost un profesor respectat și îndrăgit. A făcut și manuale de muzică pentru liceu. Vederile lui politice nu erau neapărat „pe linie”, dar erau progresiste – credea că socialismul se va extinde în întreaga lume pentru simplul motiv că e calea cea mai rațională (și cea mai avantajoasă inclusiv pentru artiști, tratați în societățile socialiste ca niște elite), deși mai credea că forma pe care o va lua în SUA va fi una superioară, „fără construcția economică hei-rupistă din URSS”. A călătorit în URSS, în Germania de Est, în Iugoslavia. O singură dată a ajuns în Vest – la Berna (în 1968). Niște prieteni apropiați, soț și soție, au emigrat în SUA în anii ’80 și i-au trimis scrisori detaliate despre viața de-acolo. Nu știm ce mai credea la vremea aceea despre cum va fi viitorul – comunist sau capitalist. Dar e clar că era curios și deschis spre lume.
Era un colecționar. Filmele și diapozitivele le organiza pe colecții: „Originea lumii”, „Umbrelele din Mostar”, „La început a fost cuvântul”, „De la ORWO la Kodachrome”. După cum a descoperit Ana Lungu, într-o cutie își pusese imaginile florale. Și în aceeași cutie – cu titlul „Frumuseți, frumuseți, tot soiul de frumuseți” – își păstra imaginile erotice: femei tinere filmate sau fotografiate nud în camera lui de burlac. (N-a fost niciodată căsătorit.)
E un șoc să vezi așa ceva: pornografie foto-cinematografică homemade realizată în România socialistă. (Conform legilor de-atunci era pornografie. Și se pedepsea cu închisoarea.) Popovici avea 50-55 de ani la vremea când a realizat majoritatea acestor imagini. Nu era neapărat un bărbat frumos: era îndesat, cu gușă și cu un cap care putea să pară prea mare pentru corp, deși pe de altă parte avea ochi strălucitori și cu gene lungi. Cert e că toată viața lui a avut iubite – unele de cursă lungă, unele cu care a rămas și după aceea în relații foarte apropiate. Lungu explorează posibilitatea ca relația lui cu cei doi soți care emigrează în SUA să fi fost mai mult un ménage à trois. Mergea mereu cu ei la mare și la munte. Bărbatul era un fost student de-al lui. Femeia era o chimistă cu spirit aventuros – de la laborator fura substanțe chimice și le folosea la fabricarea de băuturi alcoolice pe care le beau în trei. Într-o filmare de pe plajă e foarte tandră fizic cu Popovici, iar unul dintre corpurile goale fotografiate la el în apartament ar putea fi al ei. Atunci când îi scrie din SUA, evocându-i lumea în care a ajuns, o face cu pasiune.
Toate femeile din colecția lui de imagini erotice sunt mai tinere decât el. Unele sunt filmate sau fotografiate astfel încât să nu li se vadă fața – sau și-o ascund ele. Altele înfruntă aparatul de filmare cu priviri impudice și pozând concupiscent. Una sau două sunt identificate de Ana Lungu (una e o colegă a lui Popovici de la radio), dar în rest nu știm dacă vreuna îi e studentă, sau dacă unele au fost agățate pe stradă și plătite. Triton este unul dintre rarele filme românești – din toate timpurile – cu o componentă erotică interesantă. Ana Lungu e o voyeuristă care nu moralizează plăcerile private – și consimțite – ale altora. Atitudinea ei este una de apreciere sofisticat-literară a caracterului de enigmă al vieții lui Popovici și de interes față de excentricitatea umană în general; la care se adaugă un simț al viciilor private din spatele virtuților publice și o atracție pentru côté-ul de misterele-Bucureștiului-comunist al afacerii.
Tot investigând viața lui Popovici, Lungu află că acesta fusese recrutat de Securitate în 1968, cu ocazia călătoriei la Berna, ca să dea informații tot despre o femeie – o pianistă pe care o iubise de la distanță în studenție. (Numele lui de cod fusese „Triton”, cu trimitere nu la o creatură mitică a mării, ci la un interval muzical.) Pentru că îi place Popovici – îi place personajul ei –, regizoarea e ușurată să descopere, după căutări temeinice în dosarele apropiaților, că acesta fusese abandonat de securiști după numai șase luni în timpul cărora dăduse o singură – și benignă – notă informativă. Concluzia securiștilor cu privire la el fusese că „prin organele de miliție trebuie să stabilim ce preocupări sexuale are: poate este homosexual sau onanist – și atunci trebuie luate măsuri”.
Triton a fost proiectat în septembrie la Cinema Studio din Timișoara și la Cinema Muzeul Țăranului Român din București – ca gală de premieră a filmului, ceea ce înseamnă că în săptămânile următoare va mai putea fi văzut pe ici, pe colo. Este unul dintre cele mai bune filme românești ale ultimilor ani.