Sorina DĂNĂILĂ

Raiul, scăldat în lumina verticală a lui Dumnezeu și în umbra dătătoare de viață a unui copac cu mere de aur, era, cu siguranță, de o frumusețe fără seamăn. O frumusețe în ființa căreia timpul nu-și începuse încă lucrarea de păianjen ce-și țese cu răbdare pânza înșelătoare. O frumusețe care, din întâia clipă a desfășurării ghemului din care vălul străveziu al orelor s-a început a întinde, a stârnit în om o tânjire plină de nostalgie.

Domeniul de la Miclăușeni este de o frumusețe fără seamăn și, în ființa lui, o bună bucată de vreme, timpul a părut că nu curge. Domeniul de la Miclăușeni a fost, ca atare, un Rai pe pământ. Pe care două mucenițe, Maria și Ecaterina, l-au înconjurat cu tăria ființei lor, într-o singurătate protectoare și majestuoasă. O blândă și mierie fortăreață în care, însă, încetul cu încetul, timpul și-a croit totuși drum, răsfirându-și pecinginea, corupând armonia și lăsându-ne nouă dulcea nostalgie a unor vremi demult apuse.

Ca toate poveștile, și aceasta începe cu: Au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o fată nu foarte frumoasă și un prinț îndrăgostit de grație, de splendoare și de ea, fata nu prea frumoasă.

George… pe numele său, un tânăr blond, fără de cusur, cunoscut pentru delicatețea și modestia lui[1], este plin de distincția aristocratică a marii sale familii sturdzești. Umblat prin lume și instruit, are, cum s-ar fi putut altfel, un mic castel, un conac moștenit din moși-strămoși, căruia bunicul și tatăl său îi făcuseră scut dintr-un parc imens englezesc, ca o pădure fermecată. Un mic Rai. În mijloc – copacul magic, copacul trăiniciei de neînvins – un ginko-biloba, menit să izgonească răul, urâtul și suferința cu umbra frunzelor lui, aripi de înger.

Maria… pe al său nume, prea puțin frumoasă, e dovada vie că unii oameni urâți au calități ale sufletului care întrec frumusețea. O facultate… de a trăi viața în profunzime, pentru celălalt, excluzându-se pe sine[2]. E fiica unui prinț, Ion Ghica, bei de Samos, matematician, economist, profesor la Academia Mihăileană. Politician. Revoltat alături de tinerii de la 1848. Numit guvernator al insulei Samos, cu misiunea de a stârpi cuiburile de pirați greci care periclitau vasele franceze și engleze în drum spre teatrul de operațiuni din timpul Războiului Crimeii, lasă amintirea unui administrator eficient și luminat, primind de la sultanul Abdul-Medjid titlul de principe (bei) de Samos[3]. Prim-ministru al țării sale noi și unite sub Cuza. Dar și complotist în monstruoasa coaliție – o fi știut el de ce. Diplomat la Constantinopol și Londra. Un om capabil să strălucească în fel și chip. Dar și să se retragă atunci când spiritul i-a arătat că nu mai era în armonie cu vremile. Ion și Alexandrina, fiica generalului Nicolae Mavros, își cresc, ca atare, copila în respectul necurmat al alinierii astrelor sufletului și spiritului cu fapta și cuvântul.

Maria, de doar 15 ani, și George, cu 11 ani mai în vârstă, se îndrăgostesc ca în romanele cavalerești. Cuprinși de o comuniune venită de dincolo de ucazurile părintești sau de dorințele nesăbuite ale trupului, se iubesc trainic și tandru, clădindu-și un cuib ca în basme, în care Maria trăiește alături de acest cavaler… cea mai fericită viață care se poate imagina, o perpetuă încântare, din prima până în ultima zi[4].

Casa Mariei și a lui George Sturdza nu poate fi decât pe măsura poveștii lor curtenești. Or, deși e un conac cu un domeniu întins, nu are încă farmecul și magia acelor Jardins des Délices, lângă a căror fântână trubadurii își ostoiau setea de iubire, în vreme ce zidurile plângeau cu lacrimi prelinse printre dantelăriile pietrei dorul licornelor și zânelor evanescente. Așezând cărămidă peste cărămidă, arhitecții I. Grigsberg și Julius Reinecke creează pentru această pereche luminoasă un palat în stil neogotic târziu, păzit de un cavaler în armură, a cărui deviză spune Utroque clarescere pulchrum – Frumusețea strălucește pretutindeni![5] și înveșnicește vraja iubirii Mariei și a lui George. Un castel fără seamăn. Un giuvaer plin de mistere, binecuvântat de zâmbetul unui înger orb la sluțenia din lume și la timpul care-și bate cadența implacabilă.

Înlăuntrul coconului de frumusețe și căldură, viața este încă netulburată. Se spune că lui George îi place să trăiască într-o lume paralelă, izvodită de propria-i imaginație. Astfel, în castelul lui, unde, la punctele de acces de pe domeniu, pune să fie construite trei turnulețe de strajă, cu porunca de a fi înălțat întotdeauna steagul sturdzesc, ori de câte ori stăpânul se află acasă[6], George se dedă molcomei zăbave a cetitului și alcătuiește una dintre cele mai bogate biblioteci private din Moldova, așezate cu religiozitate în rafturile holului prelung al casei. Se vrea protectorul devotat al comorilor bibliofile pe care, de cel puțin trei generații, familia le adunase cu iubire. O altă pasiune a lui George sunt, ca pentru mulți alți boieri moldavi, caii de rasă, pe care-i admiră, din balcon, în timpul demonstrațiilor de dresaj ale jocheilor. O pasiune care-l face să-i eticheteze drept derbedei pe automobiliștii începutului de secol XX[7]. Domeniul este, astfel, un loc ideal, care așteaptă parcă pana unui Walter Scott autohton ca să-l reînvie, dimpreună cu întreaga istorie a vechii Moldove[8].

Maria pictează, cucerită întru totul de curbele Art Nouveau ale unui stil care-i umple sufletul de flori, liane, geme și lumini arămii. După-amiezile se rostogolesc năvalnic în cavalcade pe falnici cai arăpești. Scările de marmură de Dalmația duc spre iatacul ferecat îndărătul obloanelor ce se-nchid domol, învăluit de miresmele dense ale lemnului de trandafir și ale moscului ambrat din băile turcești.

Liniștea casei e întreruptă doar de foșnetul frunzelor impunătorului ginko din fața terasei sufrageriei, în care masa de mahon se umple, la ore regulate, de frugalitatea unor feluri de mâncare curate și în adevăr gustoase. Smântână groasă să o tai cu cuțitul, pâine de casă proaspătă, cu gust de grâu, miere și fructe de pe proprietate… toate sunt din belșug pe masă, ca și în urmă cu o sută de ani[9].

Obloanele se desfac, mai târziu, către răsuflarea nopții, cu luna veghind livid și buha uguind în întuneric. Fotoliul ce-l cuprinde pe George conversează tainic cu o armură strălucitoare. Canapeaua Mariei, brodată Gobelin, îi transmite șevaletului energia luminoasă a trupului miniaturistei. Pereții culoarelor desfășoară lungi oriflame ce flutură în aerul năvălind pe ferestrele larg deschise mesaje care caută calea spiritului.

Din așternuturile care miros a curat și a lavandă, lui George, cel cu blânda-i privire albastră și simplitatea funciară, și Mariei, cea de nici 20 de ani, fericită în ghiocul ei ogival, li se naște o fetiță. Unicul copil, neurmat de alții al căror râs să umple cotloanele misterioase ale castelului. O fetiță retrasă, singuratică, ștearsă și parcă indiferentă la tumultul vieții din jurul ei. O fetiță nici pe departe frumoasă, dar cu un foc tăinuit în ființa-i mărunțică și stinsă. Ecaterina sau Catrina. Arderea aceasta a sufletului ei va fi luat, poate, într-o bună zi, numele de Șerban Cantacuzino. Al doilea fiu al celebrului Nabab de la București și Florești, fratele și cumnatul la fel de celebrilor Mișu și Maruca – Mihai și Maria Cantacuzino, Șerban trebuie că e o partidă pentru care cine știe câte zbateri înfrigurate vor fi zbuciumat pacea castelului. Dar, drept vă spun vouă, cărările Domnului sunt așa de întortocheate…

Căci Șerban e un cavaler necredincios. Un ușuratic și-un frivol. Suferind, în plus, de blestemul unui soi de lepră căreia niciun doctor, de acasă sau de aiurea, nu-i găsise leac. Deloc frumoasă, sărmana Catrina, și așa de sălbatică, îl ține pe micul Șerban încuiat la Miclăușeni! pe el, care iubește atât de mult societatea![10], spune Maria, dojenindu-și potolit fiica. Cum, însă, ar fi putut Catrina face altfel, când, cu o credință inflexibilă și de nezdruncinat, înlocuise, timp de douăzeci de ani, neputința infirmierelor de profesie? În creuzetul făpturii sale, se prea poate ca femeia aceasta fundamental singură și neîmplinită, atât de departe de fericirea părinților săi, să fi preschimbat iubirea perfidă în aurul unui martiriu sau al unei asceze. Sau poate că, în refuzul tumultului vieții, va fi ales să nu tulbure trecerea molcomă a timpului, lăsându-l să-și facă treaba nestingherit, cu prețul stingerii focului dinlăuntru și mai ales cu cel al ființei sale golite de suflul vital, dar pregătite să fie umplută de harul lui Dumnezeu. Șerban, care luptă ca aviator în anii Marelui Război, se stinge în 1918[11]. În tot acest deșert, o unică oază – în lipsa propriilor copii, înfierea nepotului Matei, fiu al surorii lui Șerban, Irina, moartă la naștere, și al lui Nicolae Ghika.

Când timpul nu mai are răbdare și începe să curgă vertiginos, viața-l aruncă pe țărmuri îndepărtate și pe Matei, lăsând în urmă, pe pajiștile devastate, dar neschimbate altfel ale Raiului de la Miclăușeni, două femei singure, neconsolate, fără apărare, zidite în inviolabila lor ascunzătoare[12], dar pline de înțelepciunea credinței în destin și în hotărârile niciodată greșite ale Celui de Sus.

Maria se dedă atunci cu ardoare picturii, ilustrării lecturilor sale, miniaturilor. Împodobirii cărților de rugăciune pe pergament cu încuietori din aur și din argint, cizelate și încrustate cu pietre prețioase, ca niște bijuterii, cu care se îndeletnicesc mâinile ei aristocratice, de cincizeci de ani încoace, ani de muncă neîntreruptă pentru această urâtă, dar distinsă văduvă din aristocrația moldoveană[13]. Altfel, în încăperea cea mai mare de la parterul castelului, devenită atelier, Maria și Catrina torc inul, cânepa și lâna de pe domeniu și războaiele de țesut scot sute de metri de pânză neagră sau albă și borangic, țesătură din viermi de mătase, precum și covoare în culori vii, cu desene sugerând pacea și intimitatea familiei. Trudă, industrii casnice care dau casei o notă deosebită[14].

Între două plimbări pe întinsul domeniului de la Miclăușeni, cele două pustnice își închină viețile Domnului, în biserica atât de simplu aristocrată. După care pun buchete de crăițe pe mormintele leonine ale celor care nu mai sunt. Iar, atunci când tăvălugul războiului trece și peste Moldova, își pun tot sufletul în organizarea unui dispensar, în care români sau ruși, fără osebire, vor fi fost alinați în durerea lor de două femei înger, de două mucenițe. De aceea, poate, nimeni nu s-a atins nici de copaci, nici de turme, nici de recoltele de la Miclăușeni, ținute la respect… de zidul acela invizibil de credință și necunoaștere a lucrurilor rele, ce se ridică în jurul celor două persoane[15].

Nu la fel de generoși vor fi soldații celuilalt război sau autoritățile comuniste, de mai târziu. Singură, Catrina, devenită maica Macrina, nu va mai putea face nimic împotriva lor și a devastării Raiului, devenit, în scurt timp, Iadul

pe pământ – al răului și urâtului de care, toată viața lor, Sturdzeștii Miclăușeniului și-au ferit povestea[16].

O poveste însă care, ca toate din lumea cea de jos, s-a istovit și s-a sfârșit. Rămâne în urmă doar amintirea unor boieri anacronici și desprinși din cărțile vechi. Patriarhal austeri, așezați, însă, în luxurianta verdeață a unui parc magnific, cu dungi de aur și de rugină, înconjurați de turnulețe și creneluri neo-medievale și contemplând vremile în dreptul unei porți mari în cel mai strălucitor stil gotic.

Acolo, negreșit, două castelane, Mița Sturdza și fiica ei, Catrina Cantacuzino, ne vor întâmpina în veșnicie, cu elegantă ospitalitate, de tradiție la Miclăușeni, ca la toate Curțile moldovene[17].

Pentru imboldul acesta de a scrie despre Maria și Catrina Sturdza-Miclăușeni trebuie să-i mulțumesc fabuloasei Maria Tețcani Rosetti-Cantacuzino-Enescu. Și lecturii surprinzătoarelor sale Umbre și lumini, din care sunt extrase toate citatele din acest text.

Trebuie, de asemenea, să-i mulțumesc cu adâncă plecăciune maicii Parascheva, directorul actual al Castelului de la Miclăușeni, pentru a mă fi îndrumat în hățișul fotografiilor și Ecaterinelor. Precum și pentru a-mi fi acordat permisiunea de a folosi două poze extrem de rare. Cea a Mariei tânără, via Sorin Iftimi, și cea a Prințului George, via colecția Narcis Dorin Ion.

De asemenea, și nu în ultimul rând, îi mulțumesc lui Carmen Tomescu, eminent profesor de istorie al orașului nostru, pentru verificarea acurateței istorice a acestei povești de altădată.

[1] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.
[2] Ibidem, pp. 261-265.
[3] Note biografice, în Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Humanitas, București, 2004, p. 7.
[4] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.
[5] https://historia.ro/sectiune/timp-liber/ castelul-sturdza-de-la-miclauseni-580903.html, accesat la 30 august 2023.
[6] Sorin Iftimi, Heraldica palatului Sturdza de la Miclăușeni (județul Iași), în Ioan Neculce, Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei (serie nouă), XVI-XVIII, 2010-2012, Iași, 2012, p. 57.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 56.
[9] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.
[10] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.
[11] Vezi Filip-Lucian Iorga, Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial, București, Editura Corint Books, 2016, p. 134; Valeriu Avram, Aeronautica română în războiul de întregire națională (1916-1919), București, Editura Militară, 2012, pp. 128-130; https://miclauseni. mmb.ro/cimitirul-manastirii-miclauseni, accesat la 30 august 2023.
[12] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.
[13] Ibidem, pp. 261-265.
[14] Ibidem, pp. 261-265 .
[15] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.
[16] https://www.miclauseni.ro/istoric/, accesat la 30 august 2023.
[17] Maria Cantacuzino-Enescu, Lumini și umbre. Amintirile unei prințese moldave, Editura Paul Éditions, 2022, pp. 261-265.

Post Views: 145