Sorina DĂNĂILĂ
Ești liniștit în patul tău. La televizor sau cu o carte în mână. Cei dragi îți sunt alături, fiecare în lumea lui secretă. În pacea casei tale pregătite de noapte, cineva bate la ușă. Oare cine să fie? Trebuie că e vecinul, cine știe ce nevoie mai are. Te dai alene jos din pat, hai să-i dau drumul să văd ce se-ntâmplă.
Distopie – ora 10 seara. Acasă
Deschizi ușa – e vecinul, într-adevăr. Cu o bâtă în mână. Probabil că a fost la cine știe ce întâlnire sportivă și acum constată că nu are cheile. „Ai nevoie de ajutor, prietene?”.„Nu, jigodie, tu ai nevoie. De o bătaie bună.” Nu pricepi – o fi o glumă? Mai ieri vecinul ți-a cerut cu împrumut sculele și tu i le-ai dat. Ați și plănuit să vedeți finala la campionat împreună. Sigur glumește, dacă n-o fi cumva nițel cam beat.
Compressed by jpeg-recompress
Evrei arestaţi în timpul pogromului de la Iași, iunie 1941
Dar el te împinge deoparte, intră în casă și latră la toată lumea să iasă afară, în stradă. Tu încerci să-l oprești. Dar, subit, bâta se năpustește peste capul tău. Sângele se prelinge pe pijamaua care devine altceva, o zeghe. Strigi la cei ai casei să iasă, pentru că te temi să nu primească și ei aceeași lovitură, poate chiar mai rău. Și vecinul, care încă nu ți-a înapoiat sculele și cu care încă nu ai văzut finala la fotbal, și pe care nu l-ai cunoscut niciodată așa, vă scoate în drum, în fața casei sau a blocului, și vă spune să stați în genunchi și cu mâinile ridicate până jocul se termină. Căci el râde plin de o mulțumire dominatoare. Deci trebuie să fie un joc. Să fie un reality show? Dar ce show mai e și ăsta? Și cum are să se termine?
Distopie – miezul nopții. În stradă
Acum vă ține atent sub observație până mai vin unii care i se alătură. Ți se pare chiar că ai recunoaște oameni din cartier, cu care nu mai departe de ieri vă salutați. Jocul devine periculos. „Javrelor, n-aveți picioarele în x, și nici nasul cârn, ca să nu mai spun că nu aveți urechile clăpăuge. N-avem ce face cu voi. Ne stricați socotelile. Ne încurcați. Nu vă mai putem tolera printre noi. Prezența voastră ne face să părem urâți! Demult de tot gândim ce să facem cu voi ! A sunat în sfârșit ceasul! Am auzit că, la fotbal, nu țineți cu echipa noastră! Fi-ați ai dracului de nenorociți!” Și bâta se abate acum asupra capetelor tuturor alor tăi. Puiul tău cel mic s-a prăbușit. Nu se poate – NU SE POATE!!! Dai să te ridici să-ți iei copilul în brațe, care, trezit dintr-un vis cu feți-frumoși, a intrat într-un coșmar cu căpcăuni. Dar mai primești o bâtă. Și-ți dai seama că aceasta nu e nici o glumă, nici un joc, nici un vis, ci ceva care nu e în regulă, ceva strâmb și hâd. Frica absolută!
Distopie – noapte lungă
Vecinul și clica lui vă răcnesc acum să vă ridicați în picioare. Dar puiul tău cel mic nu se mai poate ridica. Te apleci să-l iei în brațe, ești lovit peste mâini, până nu le mai simți. Îl lași acolo. Al nimănui. Nici nu știi dacă mai trăiește, dacă nu cumva inimioara lui bate încă ritmurile spaimelor primordiale. Nu știi că, mai târziu, îți vei dori ca el să fi murit. Și că ar fi fost chiar mai bine. Sunteți mânați, în pijamale, pe străzile orașului. Vai, nici nu ai apucat să închizi ușa. Cred că a rămas chiar larg deschisă. Dar, repede, gândul acesta fugar este înlocuit de mirarea că, de-a lungul drumului, dintr-odată, concetățenii tăi, prietenii tăi, cunoscuții tăi au devenit de nerecunoscut. Te scuipă, aruncă în tine cu tot felul de mizerii, dar n-ar fi nimic dacă, printre mizerii, nu ar fi și nenumărate pietre care se afundă în trupurile voastre. Încă niciuna nu a atins-o pe fetița ta. Un adevărat miracol.
Pogromul de la Iași, iunie 1941
Distopie – noapte eternă
Oare unde ne duc? Nu suntem singuri, uite că mai sunt și alții cu picioare drepte, cu nas drept și urechi neclăpăuge, ca noi. Ne adunăm într-un șuvoi de oameni care nu mai seamănă a oameni, de aceea, probabil, ni se strigă „dobitoace”, „animale”, „jigodii”, „javre” ce sunteți! Subumani! Animalele, în genere, sunt duse la abator. Oare există și un abator pentru oameni? Chiar poate vecinul nostru, care este în continuare alături de noi, cu un rânjet înflorit pe chip și cu bâta la picior, poate el să ne ducă la abator? De n-ar fi indiferența celorlalți. Privirile întoarse, atunci când nu sunt crud curioase sau de-a dreptul mulțumit haine.
Noaptea se întunecă tot mai tare. Anonimatul ei crește aripi răului care ne dă târcoale. Oamenii ceilalți se preschimbă și ei în animale, alt fel de animale. În prădători. Cu colți și gheare. Și totuși, cum se poate… Animalele, oricât de prădătoare, nu au dorința asta nestăvilită de a produce suferință, nu au bucuria primitivă de a expulza tot răul din ele cu prețul umilirii, lovirii, călcării în picioare, rănirii, însângerării, omorârii semenilor lor. Oare chiar atât de devastator poate fi efectul răului asupra noastră, ființe superioare în toate? Sau răul e dintotdeauna în noi, doar că suntem orbi și surzi la semnele lui?
Olkusz, Polonia, 31 iulie 1940. Colecția Muzeul Holocaustului Yad Vashem
Distopie – 7 dimineața. Trezirea
Într-un târziu, ai adormit, pe caldarâmul unde-ai fost aruncat împreună cu ai tăi, mai puțin unul. Dimineața, la început nu-ți dai seama unde te afli. Probabil sperai să te trezești în patul tău și să-ți spui „Ce bine că a fost doar un vis!”.
Dar acolo, pe caldarâm, îți dai seama că, de fapt, tu ești vecinul cu bâta, omul simplu și vesel care numai ce și-a reparat mașina cu uneltele neclăpăugului de vizavi. Și care, alături de niște alți vecini, trebuie că a băut aseară ceva nasol tare, că, uite, nici nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns aici. Și nici ce-am făcut. Pentru că nu pot să cred că eu sunt creatura de coșmar din care tocmai m-am trezit. Vecine, sculele tale sunt încă la mine! Trebuie să ți le înapoiez. Și, nu uita, trebuie să ne uităm la finală diseară împreună. Cine a spus că picioarele, nasul și urechile tale nu sunt în regulă? Eu? Alături de mulți alții? Dar crezi că ale mele sunt în regulă? De ce? De ce nu-mi răspunzi? Trezește-te odată!
NU UITAȚI, DISTOPIILE POT ORICÂND DEVENI REALITĂȚI!