Petru BEJAN
În The Philosophical Disenfranchisement of Art („Aservirea filosofică a artei”), Arthur Danto constată că practicile artistice din ultima vreme sunt tot mai mult cuplate la realitatea și dinamismul gândirii. „Aservirea” despre care vorbește esteticianul american nu instaurează o relație ierarhică sau de subordonare între artă și filosofie, ci caută să justifice acomodarea mutuală a acestora în contexte care încurajează altoiul dintre formă și conținut, dintre „suprafețele” expuse privirii și ceea ce, eventual, s-ar putea întrezări dincolo de acestea – concepte, idei, mesaje, poziționări critice, atitudine.
Câtă filosofie poate conține un proiect artistic? Există o „doză” optimă, care să evite balansul într-o parte sau alta, adică sublicitarea/ supralicitarea uneia în detrimentul celeilalte? Un bun și grăitor exemplu este The Dialectic of Substance, derulat recent la ArtEast Gallery din Iași, asumat într-o formulă partenerială de Andreea Pricop și Ioana Palamar, sub atenta și inspirata îndrumare curatorială a Danei Lungu. Ce propun artistele ieșene? Două cicluri de lucrări: Ultramarine Blue, Clouds, and the Word of the Text (A.P) și Flayed (I.P). Tematica aparent eterogenă disimulează în fapt o preocupare comună ambelor: aceea de investigare a manierei în care poate fi configurat „sensul” în reprezentările specifice artelor vizuale.
Ce înțeles ar putea căpăta conceptul de „substanță” din perspectiva celor două? Este „substanța” lui Aristotel, a Sfântului Toma, a lui Descartes, a lui Spinoza? În tratamentele filosofice deja consacrate, termenul trimite la substratul realității, la acel ceva care există în sine, prin sine, și nu are nevoie de ideea unui alt lucru pentru a exista. Definiția „substanței” angajează termeni quasi-echivalenți, precum cei de ființă, natură, materie, formă, esență. La Aristotel, este sinteza dintre materie și formă. Omul, bunăoară, este compus din carne și oase (materie), la care se adaugă sufletul (formă). Pentru Spinoza, Dumnezeu, Substanța și Natura sunt identice. Într-un înțeles restrictiv, substanța este ceea ce este propriu unui lucru, ceea ce-i surprinde și definește esența, diferit de materia din care este întocmit. Fără a viza o definiție sau un înțeles dintre cele socotite „canonice”, cele două artiste își schițează propriile interpretări.
Albastru ultramarin, nori și cuvântul textului este tema propusă de Andreea Pricop. Inspirată de poststructuralism, semiotică și fenomenologie (M. Foucault, J. Derrida, R. Barthes, U. Eco), artista urmărește traseul parcurs de emoție (stimul inerent oricărui gest de creație), până la cristalizarea acesteia în formă ideatică sau conceptuală. Experiența subiectivă a artistului devine sursă inepuizabilă pentru diverse straturi de semnificare și simbolizare. Concepute în maniera unor „picto-poeme” colorate (nori în albastru, peste care se suprapun linii cu înscrisuri caligrafiate în chip enigmatic) tablourile sunt și text și imagine, materie saturată expresiv și semantic. Spectatorul este astfel solicitat să intre atât în jocul decodificărilor hermeneutice, dar și în cel al investirilor de sens – operații permisive, mereu „deschise”, netezind calea semiozei „infinite”, dar și pe cea a discuțiilor despre ceea ce se întâmplă în câmpurile miraculoase ale creației, percepției și interpretării. Reactivând o idee formulată acum un secol de M. Duchamp („nu artistul, ci privitorul creează tabloul”), Andreea Pricop invită publicul să i se alăture, să se implice, să participe, să atribuie el însuși semnificații celor văzute. Lucrările sugerează în plus că sensul artistic nu se construiește doar prin respectarea convențiilor unui singur sistem de exprimare, ci poate rezulta din juxtapunerea mai multor tipare expresive (literatură, filosofie, arhitectură etc.).
Dintr-un alt unghi, Flayed, titlul propus de Ioana Palamar, prelucrează într-o versiune personală motivul „Ecorșeului” (Jupuitul), expunând în forma unei instalații de obiecte (lut pictat) fragmente de carne umană, degajate de învelișul epidermic obișnuit. Priveliștea cărnii etalate astfel declanșează o reacție de disconfort vizual, și aceasta deoarece avem sădită în noi, în mod inconștient (în înțelesul dat de C.G. Jung), repulsia față de asemenea imagini. Artista vede în fiecare piesă o metaforă a vulnerabilității și fragilității umane, la fel ca în tablourile englezului Francis Bacon.
Pictate în manieră hiperrealistă, bucățile de carne și os compun o retorică vizuală de factură holomerică, una în care părțile (fragmentele) se ridică la nivelul întregului. Într-o atare perspectivă, omul este pus în acord cu „natura” sau „esența” sa; este parte a naturii (cosmosului), după cum natura căpătă inteligibilitate într-o lectură deopotrivă cosmologică și antropologică. Pentru artistă, pictura devine un gest de revoltă împotriva măștilor, formalismelor sociale și convențiilor estetice, împotriva zidurilor care limitează libertatea de mișcare. Rațiunea existenței regulilor (inclusiv a celor de reprezentare) constă în chiar posibilitatea de a le ignora, încălca sau resemnifica.
Violența obiectelor pictate de Ioana Palamar amplifică însă „tensiunea vizuală” a ansamblului, creând legături vizibile cu tablourile Andreei Pricop. „Ploaia spală mediul și implicit inimile noastre, se infiltrează în sol și în carnea îngropată în el, și poate forma ape subterane sau se varsă în râuri, lacuri ori oceane care, la rândul lor, se vor evapora și se vor transforma din stare lichidă în stare gazoasă. Așadar, această legătură puternică, naturală și indirectă, dintre carne și nor, dintre greu și ușor, dintre ponderabil și imponderabil, creează un conflict necesar, care pune în mișcare fluxul vieții cotidiene – atât interior, cât și exterior”, precizează artistele în statementul expoziției.
„Dialectica substanței” explică tocmai dinamismul și contagiunea dintre diferitele regimuri ontologice, surmontând în maniere surprinzătoare dificultățile de a transpune în regimul vizibilului ceea ce, de regulă, nu se vede. Sunt conciliate și transfigurate astfel opozițiile dintre interior și exterior, organic și abstract, natură și artificiu, materie și spirit, formă și conținut, artă și filosofie, în formule originale, cu totul remarcabile atât în planul rezolvărilor plastice, cât și în cel al fortificării conceptuale.
