Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT

În lumea Vechiului Testament, mirosul marchează tranșant tăietura ontologică între regimul uman și cel divin, în ciuda medierii simbolice a fumului jertfelor sau al tămâii. El este marca infailibilă a separației dintre două entități corporale: cea umană și cea divină. Nu există contact între pielea lui Dumnezeu1 și cea a lui Adam și a urmașilor lui, așa cum o sugerează și celebra pictură a lui Michelangelo, Creația lui Adam. Adam, odată căzut în lume, și urmașii lui s-au desprins de trupul lui Dumnezeu. Toate semnele înscrise de atunci încolo pe trupul lor vor fi orfane. Textul uman – cel înscris pe trup și în cărți – este un text abandonat, în care cel mult persistă vaga urmă olfactivă a Duhului Sfânt. Iar atunci când trupul și textul sunt parfumate în Vechiul Testament – în Cântarea Cântărilor, dominată de o „eflorescență metaforică”2 –, ele sunt supuse unei operații hermeneutice de resemnificare pentru a acoperi clivajul ontologic3: trupul mirelui și al miresei sunt însuși trupul lui Hristos și al Bisericii, iar mirosul lor este reatribuit sursei. Altminteri, ar risca să introducă în trupul Bisericii senzualitatea și un erotism profan.

Odată cu întruparea Fiului prin lucrarea Duhului Sfânt – suflu sau spirit care, până atunci, se oprea la suprafața pielii –, ruptura ontologică este escaladată, iar urma olfactivă a Tatălui se reintensifică printr-o nouă respirație a Cuvântului. Este momentul unei revoluții creștine înțelese în termeni olfactivi. Cum spune și Michel Tournier în Legenda parfumurilor4, adevărata semnificație a acestei revoluții „se află în darurile oferite de regii magi Fiului lui Dumnezeu: aurul, tămâia și smirna. Adică două mari parfumuri și metalul flaconului – aurul – într-o epocă în care cristalul nu exista” (p. 256).

Coexistența naturii divine cu aceea umană dă naștere unui trup care – prin contaminare – se încarcă de mirosuri: trupul plăcut mirositor al lui Hristos (Khristou euodia, I Corinteni 2, 15), cel care încă de la naștere este însemnat olfactiv prin darurile celor Trei Magi. Iar prin el sunt create condițiile de posibilitate a unui trup spiritualizat și mirositor al urmașilor lui Adam, atâta vreme cât aceștia se împărtășesc de la trupul lui Hristos („noi îi suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos”, ibidem). Iar medierea se face cu ajutorul unui „miros de bună mireasmă” (osme euodias) care traversează paginile textului sfânt, asigurând trecerea de la un miros concret – mirosul jertfei –, în Vechiul Testament5, la un miros spiritualizat – mirosul cunoașterii (osme tes gnoseos, I Corinteni 2, 14) –, în Noul Testament. Fluxul lui este mereu același: de la Dumnezeu/ Duhul Sfânt la Hristos, de la Hristos la credincioși, între credincioși – deci, pe orizontală –, apoi iarăși pe verticală, de la credincioși la Duhul Sfânt/ Dumnezeu, prin rugăciune și jertfă. Circuitul cuvântului – de la divinitate spre om și de la om înapoi spre divinitate – cuprinde întregul univers, luând ființă, astfel, un spațiu parfumat, străbătut de răsuflări, spirite și efluvii.

Legătura dintre cuvânt (rugăciune), miros și divinitate și modul de operare al acestei legături sunt înregistrate de Origen:

Căci ce alt dar mai prețios ar putea fi adus lui Dumnezeu de către o ființă cugetătoare decât rugăciunea plină de bună mireasmă, izvorâtă dintr-o conștiință lipsită de mirosul păcatului?

(Origen, Despre rugăciune II, 26)

… la creștini, inima fiecăruia e ca un altar de pe care se înalță în duh și în adevăr, precum se înalță în miros de bună mireasmă, rugăciunile unei conștiințe curate, după cum se spune în Apocalipsa lui Ioan [5.8]: „cupe de tămâie sunt rugăciunile sfinților” și în Psaltire: „să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”.

(Origen, Contra lui Celsius  VIII, 177)

Acest sincretism este făcut posibil de metafora panterei parfumate de la care Hristos își împrumută atributele și puterile, uzurpând, dacă ne luăm după Tom Robbins, locul și rolul zeului Pan. Natura feroce, de vânător a Dumnezeului veterotestamentar8 este îmblânzită prin Hristos, conștiința de reptilă și de mamifer este înlocuită, potrivit aceluiași Robbins, de o sensibilitate florală: divinitatea pătrunde, astfel, în spațiul uman, dar fără a-și pierde forța fermecătoare și plăcut mirositoare. Mesajul ei este unul pașnic. Respirația parfumată trece în cuvântul-panteră și, prin acesta, este dusă mai departe în lume și sădită în suflete, așa cum semințele florilor sunt purtate de vânt, încolțind într-un sol propice.

(Fragment din Lecturi olfactive  ale pielii  de Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT, Iași, Junimea, 2023)

NOTE

1 Aici îi rog pe teologi să închidă ochii și să judece cu nasul.
2 Jean-Louis Benoit, „Autour de l’odeur de sainteté, les parfums dans le monde chrétien”, în IRIS 33, p. 12.
3 Jean-Louis Benoit, ibidem, p. 12: „Parfumul este poetic. Este un semnificant material care trimite la un semnificat imponderabil și imaterial. Este realist și reprezintă altceva”.
4 În Michel Tournier, Amanții taciturni, traducere de Bogdana Savu, Editura Univers, București, 1992, p. 256.
5 Vezi, de pildă, asociat jertfei: Ieșirea 29, 25 și 41, Leviticul 17, 4 și 6, Numerii 15, 3.
6 Traducere de T. Bodogae, Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, în Scrieri alese, partea a II-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 202.
7 Traducere de T. Bodogae, în Scrieri alese, partea a IV-a, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, p. 517.
8 Osea 13, 7: „Și le voi fi ca o panteră și ca un leopard pe calea care duce spre Asiria”.

Post Views: 98