Andrei CRĂCIUN
Și eu am descoperit America din întâmplare. În anul 2018 aveam aproape treizeci și cinci de ani și eram într-un program european pentru scriitori – voi păstra formula oficială – emergenți. Aveam, de fapt, încă treizeci și patru de ani, trăisem mai mult pe pământ decât Hristos și nu credeam în cursurile despre scris. Flaubert nu urmase cursuri despre scris. Și niciunul dintre scriitorii la care mă raportam (și la care mă raportez și acum).
Întâmplarea a fost să ajung în ianuarie 2018 la Madrid, la Escuela de Escritores. Acolo, printre multe alte lucruri, ne-au învățat și cum să facem un curs despre scris, în caz că am vrea vreodată să predăm. Părinții mei sunt profesori. De matematică. Nu voiam să predau. Nici măcar doctoratul nu-l începusem în 2018. Apoi am mers – dimineața, la opt, iarna, în Spania centrală – să învăț cum să predau scrisul. Și am fost uluit de cât de multe lucruri am învățat.
În primul rând, am învățat să citesc. Eu eram și atunci un cititor maniac. Și scrisul îmi venea ușor. Scrisesem câteva cărți, deși ficțiunea nu a fost niciodată marea mea pasiune (și nu e nici acum), și mai ales scrisesem mii de articole în presă. Non-ficțiunea era dragostea mea statornică.
Nu știam pe atunci nici să scriu, nici să citesc altfel decât din instinct, din talentul care mi s-a dat, moștenind o bunică fantastică, așa cum am auzit că au pățit și Kafka și Gabriel Garcia Marquez.
Atunci, acolo, la Madrid, am învățat. Apoi s-a întâmplat viața și nu am împărtășit ce știam.
În octombrie 2020, însă, m-a rugat o prietenă să o ajut să-și organizeze scrisul. Și atunci mi-am amintit: stai, că eu am învățat să fac un curs despre asta! Și așa am început Akademia Zugzwang. Patru ani mai târziu, am predat nu doar despre scris, ci despre toate lucrurile care m-au interesat (avem peste patruzeci de cursuri, despre jurnalism, despre literatură, despre filosofie, despre istorie, despre revoluția din 1989, despre tranziție, despre poveștile sportului, despre Holocaust, despre zeci de scriitori, de la Dostoievski la Radu Cosașu), sute de alumni, mii de ore de live și sute de ore înregistrate (care sunt de găsit pe patreonul meu).
În anii pandemiei, când oamenii nu aveau altceva de făcut, veneau mulți, zeci, în fiecare zi, apoi – firesc – au venit tot mai puțini.
De la cursul despre scris, la fel de firesc, au ieșit exact atâția scriitori câți au intrat, după cum se știe că se întâmplă în astfel de ocazii. Am făcut o revistă și o editură special pentru alumni de la Akademia Zugzwang. Le-am botezat Revista Zugzwang și Editura Zugzwang și câțiva (Raluca Poenaru, Sebastian Perju, Cristina Țane, Flavia Idriceanu) au publicat și aici și cred că nu sunt cu nimic mai prejos decât ce se scrie astăzi în România. Ba chiar dimpotrivă. Adeseori mă surprind cuprins de invidie albă citindu-le textele.
Totodată, marea mea realizare este că mulți oameni care nu aveau nicio înclinație către scris fac acum, cu rezultate notabile, meserii pentru care sunt mult mai înzestrați.
Da, scrisul este o meserie. Talentul e necesar, dar nu suficient. Munca, disciplina sunt cele care dau pe termen lung cele mai bun rezultate. Le-am tot promis cursanților că voi scrie Constituția scrisului. Dar până la urmă important e articolul 1: scrie despre ce știi.
Eu așa mi-am descoperit America și mi-a plăcut și n-am mai plecat și nici nu cred că o voi mai părăsi vreodată.