Ala SAINENCO

La înmormântarea lui Eminescu, în numele studenților, a rostit „câteva cu­vin­te de adio” Constantin Calmuschi, stu­dent în litere. Maiorescu îi va aprecia dis­cursul cu „bine”, consemnând, în Însemnări zilnice numele celor care vor­bi­seră la înmormântarea lui Eminescu: „Au vorbit la Biserică nebunul și tică­lo­sul indiscret de Gr. Ventura (nepoftit), apoi la Universitate Laurianu și stu­den­tul Calmuschi (bine), iar la cimitir Dr. Neagoe” (Maiorescu 1943: 158).

Se sfătuise, de altfel, cu Maiorescu, care îl cunoștea și îl aprecia. Maiorescu îl încurajase: „«să vorbești, să scrii ce ai să vorbești, bine chibzuit. Poți să citești ce ai scris» (…) «La înmormântări, cu­vân­tă­rile de obicei se citesc, nu se rostesc, în­tr-o astfel de cuvântare totul trebuie să fie scurt (…), bine chibzuit, extras – ca să zic așa – din sufletul și opera defunc­tului, o sinteză a vieții lui. Un moment de emoție, un lapsus, o ezitare, strică totul»”. Și Maiorescu îi oferi ediția a III-a a poeziilor lui Eminescu: „Ia-o, (…) poate te servești de ea, este o duioasă amin­tire a zilei de astăzi”. Pe carte, pe prima pagină, Constantin Calmuschi a scris: „Dăruită mie de d-l. Maiorescu în ziua fatală a morții lui Eminescu” (Dogaru 1967: 11).

În ziua înmormântării lui Eminescu, studentul Calmuschi avea un examen de istorie la profesorul Grigore Tocilescu, că­ruia îi ceru învoirea de a amâna exa­me­nul pentru ziua următoare. Reprodu­cem aici dialogul după amintirile lui C. Calmuschi:

„– Și pentru ce voiești a lipsi de la examen?

– Sunt delegatul colegilor mei de la lite­re să vorbesc în numele lor la înmor­mân­tarea lui Eminescu.

– D-ta! Altul nu s-ar fi găsit?

– Ba da, s-ar fi găsit atâția alții, dar m-au ales pe mine.

– Nu se poate să lipsești de la exa­men, vei veni.

– Nu pot veni, am luat anga­ja­men­tul față de colegii mei, nu-l pot călca în ul­tima clipă. Apoi starea mea sufle­tească…

– Lasă astea… Ori vii la examen, ori la toamnă… Acum nu-ți acord nici o amâ­nare.

– La toamnă, Domnule Profesor, am onoarea să vă salut.” (Ibidem).

A vorbit, la înmormântarea lui Eminescu, după Laurian, în fața Uni­ver­si­tății, unde se oprise cortegiul. Nu a citit – nu-l ascultase pe Maiorescu, iar dis­cursul îl scurtase, îl citise, îl modi­fi­case și îl recitise de câteva ori. Cuvân­ta­rea, „pertinentă și emoționantă” (Scurtu 2016: 86), exaltată, dar nu exagerată, a fost preluată integral de presa vremii:

Făclie de veghe pe umezi mor­min­te,/ Un sunet de clopot în orele sfinte,/ Un vis, ce ’și moae aripa ’n amar –/ Ast­fel trecut-ai de-al lumei hotar…

Ai trecut, hotarul lumei, blând lu­ceafăr, înecat de amărăciunile ei, sdrobit de mizerii și de suferinți. Cu cât durerea ’ți era mai mare, cu atât te înălțai mal mult; cu cât cerca să te repună, cu atât accentele tale triste pătrundeau inimile mai adânc; cu cât ai fost mai nenorocit și m­ai desgustat de viață, cu atât apari mai mare în cadrul rece al morței.

Să lăsăm să curgă durerea în valuri, să scăldăm cu lacrimi mormântul lui Eminescu; să nu încercăm nici să le oprim, nici să le putem stăvili, căci va fi cu neputință; moartea lui, întristata lui viață, vor fi un isvor viu și veșnic de du­rere și de lacrimi.

Noi, tinerimea universitară, care sim­țiam și plângeam împreună cu dân­sul, citindu’l și recitindu’l, cari învățam de la el a ne aprofunda în meditare și a ne înălța în gândire, rămânem astăzi de pia­tră, când vedem figura cea mai măreață a poeziei noastre, fără suflare și rece, întinsă în acest sicriu; și avem drept să zicem, cum zicea el cândva: A fi? Nebunie și tristă și goală,/ Urechea te minte și ochiul te ’nșeală…

Iar când ne uităm la această buză, pe care par’că a încremenit un ultim surâs de dispreț către trecut și de nepăsare către viitor, când privim această cutie osoasă, unde cândva se închidea o gândire așa de arzătoare, în care se topeau mii de patimi și din cari se nășteau note ce aveau să sguduie mii de inimi și când ne gândim că peste câteva minute vom auzi huruind bulgării de țărână ce vor cădea peste sicriul său, fără să vrei ’i repeți versurile:

Extras din ziarul „Dimineaţa”, 1911

Poți zidi o lume întreagă, poți s’o sfarmi, ori ce ai spune,/ Peste toate o lopată de țărână se depune./ Mâna care-a dorit sceptrul universului, și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul, încap bine în patru scânduri.

Eminescu a fost un luceafăr, care, ca să mă servesc de o ideie a lui, s’a suit încet pe cer, esista până ce noi nu’l zărisem și astăzi de și apus, ’l vedem și ’l vom vedea mereu.

Într’o poesie zice că e scris să trecem prin lume „ca visul unei umbre și umbra unui vis”. O, da! Ai fost un vis, ce ai trecut așa de iute, în scurta ta trecere însă ai lăsat atâta farmec și ai răspândit raze așa de multe și strălucitoare, în cât ele au orbit mai pe toți, cari au trăit și s’au adăpat din isvoarele literaturei noastre, și mai înainte de tine, și odată cu tine; iar umbra acestui vis e așa de mare, în cât veacuri multe falnic se va simți plutind și influențând asupra celor ce te vor studia și te vor admira.

Acuma scapi de lumea de care erai așa de desgustat, găsești mult căutata ta pace în liniștea și odihna de veci. Ți s’a împlinit ulti­ma dorință, ți-a fost ascultat singurul dar ce ai vrut; crengile teiului ’și scutură plângând floarea pe fruntea ta uscată, obosită de dureri și de lume. Nu te va mai necăji nimeni, vei fi în pace; tot timpul va toarce la caerul său, luceferi ’ți vor face pe plac să pri­vească mormântul tău fără de noroc și fără pe prieteni, iar frea­mă­tul frunzitor se va îngâna cu cântarea buciumului în amurgul serei, la căpătâiul tău.

Și noi, cum te-am iubit și te-am prețuit atât de mult, îți vom desmierda multă vreme cu lacrimi mormântul tău și’l vom corona cu flori de tei pronunțând numele Eminescu, care conține în el așa de mult, cât o lume întreagă.

Te-ai dus!

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu!” (Adevěrul 1889: 1).

Examenul de geografie cu Tocilescu, studentul Calmuschi îl va fi luat în toamnă, iar în 1891 va absolvi și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București.

Constantin Calmuschi va interveni, cu diverse ocazii, ini­țiind sau sprijinind evenimente legate de Eminescu.

În 1890, participa la Botoșani, la dezvelirea bustului lui Eminescu și la Congresul universitar, susținând pe 10 sep­tem­brie, o conferință asupra istoriei. „Stăruind asupra desvoltărei trecute a omenirii și comparând istoria socială și politică a osebi­telor țări”, el arăta „în ce fel se va desvolta societatea în viitor” (Universul 1890: 1). De altfel, licența la Facultatea de Litere și

Filosofie o va lua cu o teză de istorie: „Principalele dări ale Moldovei și Munteniei în secolul al XVIII”. Va con­ti­nua cu studii de specializare în geo­gra­fie la Istituto degli Studi Superiori, Florența (1894). Încă student la Florența, publică un studiu critic de 19 pagini – „Cărțile didactice ale D-lui G.Th. Buzoianu” (Ploesci, Tip. Mo­der­nă, 1894).

Urmează Școala Normală Supe­ri­oa­ră din Paris (1895-1896). Specializarea sa în geografie explică volumul Geografia României și a țerilor vecine locuite de Ro­mâni de Constantin Calmuschi, Profesor de Geografie la liceul din Ploesci, care a cunoscut două ediții, ambele la Edit. Stab. Progresul: ediția I – în 1897, iar, la un an, în 1898 – ediția a doua.

Pe 4 aprilie 1903, Conservatorul anunța, în numărul 94, apariția unei ad­mi­rabile lucrări „a lui C. Calmuschi, pro­fesor la școalele comercială și nor­ma­lă din Galați, intitulată În munții Neamțului. Într’o broșură de aproape 200 pagini, frumos tipărită și cu o co­per­tă ilustrată, autorul și’a dat la lumină im­pre­siile, cunoștințele și cercetările știin­ți­fi­ce, căpătate cu prilegiul unei mari excursiuni, condusă de d-sa, cu elevii lice­ului din Focșani, în pitorescul județ al Moldovei”. Îi era apreciată, în acel sem­nal editorial, calitatea literară, con­si­de­rându-se volumul și „o bună călăuză pentru toți acei cari vor voi să viziteze acea parte a locului” (Conservatorul 1903: 2). Va prefața, în 1911, lucrarea lui Gh. N. Munteanu-Bârlad pe aceeași temă: Escursiuni în Munții Neamțului (Galați, 1911).

În același an, 1903, apărea și Refor­ma școalelor comerciale, de Const. Calmuski, profesor – o broșură de 36 de pagini.

Debutul, de altfel, și-l făcuse, în 1887, ca absolvent al Liceului din Bârlad, cu o conferință publică: „Gheorghe Asachi. Viața și activitatea lui” (Bârlad, Tip. George Cațafany, 1887).

Ziarul „Viitorul”

În 1909, Constantin Calmuschi, semnează, alături de Jean Bart și G. Orleanu, Sărmanul Dionis. Poemă sce­ni­că (apărută la București), o dra­ma­ti­za­re după nuvela eminesciană. Aceasta a fost pusă în scenă cu ocazia comemorării lui Eminescu la Galați. Minerva o anun­ța în programul amplu din 16 iunie, care includea și „Sărmanul Dionis alcătuire scenică în 5 tablouri de d-nii G. Orleanu, C. Calmuski și Jean Bart, și ju­ca­tă de d-na Barii Emerich, d-șoara Codreanu, și de d-nii N. Istrate, Doiciu, dr. N. Alexandrescu și G. Drugănescu” (Minerva, nr. 177, 13 iunie 1909, p. 1).

Constantin Calmuschi a făcut parte, alături de Grigorie Conduratu, Gheorghe I. Dragănescu, Ioan Drăgănescu, August Frățilă, Grigore Forțu, Constantin Hamangiu, George G. Orleanu, Grigorie L. Trancu, Corneliu Botez, și din comitetul din a cărui inițiativă a fost ridicat la Galați mo­nu­mentul lui Eminescu, lucrat din mar­mu­ră de sculptorul Storc. Albina îi rezu­ma, în numărul 4 din 23 octombrie 1911, luarea de cuvânt la dezvelirea mo­nu­­mentului: „D-l C. Calmuski, pro­fe­sor, arată simțiminte de dragoste și recu­noș­­tință lui Eminescu, care a întrupat toa­tă gândirea românească și suferința ro­mâ­nilor; lui Eminescu, care a scuturat praful cronicelor bătrâne, reamintind în pagini alese gloria trecutului; lui Eminescu care a ținut un loc însemnat în politica țării; lui Eminescu, care ca cu­getător a pătruns tainele și durerile cele mai adânci și care a simțit durerea pen­tru toți” (Albina 1911: 141).

Istoriile și dicționarele literare nu fac referire la activitatea sa de scriitor, nu­me­le său figurând printre publiciști, deși a publicat și câteva scrieri artistice: Soveja (București, 1900); La șezătoare. Piesă popu­lară într-un act și în versuri (Galați, Tip. Buciumul Român, 1905); Din Vre­mea Unirei, poemă scenică în 6 episoade și în versuri (Tip.-lit. Schenk-Burbea, 1909). Ultima a fost scrisă cu prilejul a 50 de ani de la Unirea Principatelor.

A fost apreciat însă profesorul Constantin Calmuschi – distins cu or­dinul „Coroana României”, în grad de Cavaler (ianuarie 1892); Ordinul „Co­roa­na României”, în grad de Ofițer (iu­nie 1913); Medalia „Răsplata Muncii pentru învățământ”, clasa I (mai 1925) – mai cu seamă ca director al Bibliotecii „V.A. Urechia”, aducând „o contribuție per­sonală la dezvoltarea instituției” pe care a considerat-o „un nucleu, menit să exercite o forță centripetă și în același timp centrifugă asupra întregii vieți spi­ri­tuale a orașului și județului” (Oprea).

Reținem de pe o pagină dedicată lui Constantin Calmuschi: „Data și locul mor­ții nu au fost identificate. În arti­co­lul «Întregiri la biografia lui Constantin Calmuschi» din Convorbiri literare, nr. 3(243), mart. 2016, p. 86-87, Nicolae Scurtu menționează ca loc al decesului București și anul morții 1948. În volu­mul Valori spirituale vasluiene, Traian Nicola încheie fișa biografică a lui Constantin Calmuschi afirmând că aces­ta a murit la București, anul apro­xi­mativ al morții fiind 1956” (Calmuschi).

Cert este că o perioadă a locuit în Piatra Neamț, pe strada Alexandru cel Bun. Îi va evoca prezența Ștefan Cazimir în amintirile sale: „Bătrânul Constantin Calmuschi, purtând ghetre și baston, ieșea zilnic la cinci după amiază. În urmă cu aproape cincizeci de ani, la 17 iunie 1889, vorbise din partea studenților la în­mormântarea lui Eminescu. Copilul de peste drum, care îl privea prin ostre­țele gardului, avea s-o afle mult mai târ­ziu. Nimeni din oraș n-a pomenit vreo­dată despre asta” (Cazimir 2004: 19).

Referințe bibliografice:

Adevěrul 1889 = Înmormântarea lui Eminescu, în: Adevěrul, nr. 253, 20 iunie.

Albina 1911 = Desvelirea monumentului lui Eminescu, la Galați, în: Albina, nr. 4, 23 octombrie.

Calmuschi = C. Calmuschi, https://www. bvau.ro/infoghid/index.php/Constan­tin_Calmuschi, accesat 28.05.2025.

Cazimir 2004 = Șt. Cazimir, Orașe și ani, în: România Literară, nr. 14, 14 aprilie.

Conservatorul 1903 = Conservatorul, nr. 94, 4 aprilie.

Dogaru 1967: V. Dogaru, Alte amintiri ine­dite despre Eminescu, în: Argeș, nr. 6, 1 iunie.

Maiorescu 1943: Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, Vol. III: 1887-1891, București, Editura Librăriei Socec.

Oprea = N. Oprea, Referințe, https://www. bvau.ro/infoghid/index.php/Constantin_Calmuschi, accesat 28.05.2025.

Scurtu 2016 = N. Scurtu, Întregiri la biografia lui Constantin Calmuschi, în: Convorbiri Literare, nr. 3, 1 martie.

Universul 1890 = Universul, nr. 211, 13 septembrie.

Post Views: 155