Lucian SCURTU

Lucian Vasiliu, Căruța cu pepeni, editura Junimea, 2024, 136 p.

Laureat al Premiului Național „Mihai Eminescu”, ediția 2024 (dar și al altora, nu puțin importante, unele internaționale), Lucian Vasiliu publică o antologie poetică intitulată, vag sorescian, Căruța cu pepeni, publicată de editura Junimea de la Iași în 2024. Volumul beneficiază de traducerea în limba spaniolă, de un cuvânt însoțitor al lui Mircea V. Ciobanu, intitulat înduioșător „Lucian Vasiliu și grădina literaturii române”, în timp ce, pe coperta patru, Ana Blandiana semnalează poezia poetului ieșean ca fiind un amestec „surprinzător și aproape patetic de emoție și ironie, de nostalgie și deriziune, de jocuri de cuvinte și termeni religioși”, iar Ion Mircea aseamănă autorul cu un „nobil rănit, făcând o frumoasă figură în societate, dar care în taină sângerează cumplit”. Alcătuirea antologiei e puțin atipică, neprecizându-se volumele aparținătoare poemelor, poate tocmai pentru a fi revelată mai pregnant unitatea tematică a universului vizionar, bine structurat și consemnat în paradigma generală a unei lirici semnificative poeziei noastre actuale.

Volumul debutează cu opt „monade” (convertite mai târziu, printr-un abil joc lexical, în „Mona-Monada”), termen leibnizian ce desemnează acea unică entitate spirituală, fără întindere spațială, pretext pentru Lucian în a-și radiografia substanțele nebuloase ale eului creator-confesor, devenit mai apoi mărturisitor. Poetul interacționează cu monadele personale încă din stadiul prenatal, când dă primele semne de luciditate asumată, deși neputința de a le descrie (deocamdată) îi provoacă stări coșmarești în noaptea abisal – primordială, confuz percepute auditiv, vizual, senzorial de ghemotocul ce, din somnul embrionar, își cere dreptul la viață: „Bat clopote și tu dormi/ cad stele și tu dormi/ nasc pietre și tu dormi/ peste mâinile tale reci/ trece/ umbra mea călătoare/ și tu dormi/ Bat clopote și tu nu auzi/ cad stele și tu nu le vezi/ nasc pietre și tu nu știi/ tu dormi cu genunchii la gură/ în ceara lumânărilor stinse”. (Monadă XXIV). Paradoxal, eul antropomorf se metamorfozează într-un veritabil centrum mundi, în jurul căruia orbitează și parțial se ordonează lumea din afară percepută, de astă dată, cu senzorii intuitivi ai magmei ce stă să zămislească germenele translat dintr-o lume amniotică, acolo unde îi e cald, îi e bine, într-una concretă, nu tocmai ostilă, dar stranie prin alcătuirea ei legiuitoare.

Glisarea de la monadă la „Mona-Monada” se face insesizabil, pe același fundal preexistent în care freamătul înconjurător (acel strepius mundi augustinian) și așteptata/ chinuita exhibare umană incită dreptul la timp și acutizează dorința la viață a subiectului captiv „între eroare și adevăr/ între instinct și rațiune”, marcat de viziuni premonitorii și teratologii prevestitoare de hinterland bahluian („Aud prin buruieni prin noroaie prin bahluiuri”), care, întâmplător sau nu, va constitui viitorul habitat al poetului. Continua stare de așteptare, când mai relaxată, când mai alertă, vitaminizează reanimarea menținută între parametrii îngrădiți ai vulnerabilității, dar și ai curiozității de a distinge și interpreta semnele extrauterine vestitoare de finiș embrionar: „căci se va naște Fiul/ și voi plânge/ trei zile/ înainte de-a mă naște”.

Odată ejectat din recluziunea (auto)impusă, Lucian Vasiliu ia seama, și cu puțină uimire, că aparține unei noi realități prin „socializarea” cu vietăți exotice care implică, mai mult sau mai puțin, profunde rezonanțe livrești (corbul lui Poe, șobolanul Bosch, cârtița galbenă, vestala neagră), prilej de a se considera în premieră „inventatorul/ unei monadologii desuete”, omologată, dar mai ales fantazată cu viziunile luxuriante ale metaforei vivante: „Metafora își înfige lancea/ Metafora mă umilește/ Metafora îmi răstoarnă/ seducătorul blid cu mazăre” sau „Țin în brațe metafora/ Metafora de acum/ ține în brațe/ metafora de altădată”. Mesajul devine mai destins în aparență, nu și în elocvență, prin alăturări și delectări de cuvinte insignifiante la prima vedere, dar aureolate de miez introspectiv, filon reflexiv și substrat calofil. Uneori ai impresia că Lucian se copilărește cu și de-a poezia la altitudini amețitoare, jonglând, fără plasă de protecție, în fața unor jovialități filigranate ludic și cu finețe în textura carnavalescă a propriei existențe, simulând joaca, nu și jocul, mimând detașarea, nu și implicarea, fiind el până la urmă un introvertit cu accentuate nuanțe contemplativ-parabolice. O veritabilă arlechinadă aberantă constituită din inorogi, iele, fachiri, heruvimi, schizofreni impresionează și seismizează sensibilitățile reflectantului dispus a-și recunoaște alteritățile transfigurate de succesiunea și diversitatea măștilor de fier, de ceară, de cenușă, de plumb, într-un compositum depus într-un final „peste masca mea/ de arlechin palid și gol”.

Presat de împrejurări ezoterice conexe interogației, echivocității, ilogicii, irelevanței (pentru noi), refugiul în subterană („legătura mea cu lumea subterană/ unde mă refugiez/ în caz de alarmă”) este salvarea, nu și despovărarea de ubicuitatea absurdului și haosului din preajmă, dominate de legi obscure, uneori greu de înțeles pentru un spirit lucid, cum e autorul ieșean, cu vădite apetențe carteziene stimulatoare de analize, devoalări, dorințe de a elucida și justifica ceea ce pare greu de interpretat. Și atunci îmbracă haina bufonului pitoresc și insinuează gestica paiaței smintite care, sub acoperire, își permite și i se permite să dezvăluie „măscări” și adevăruri incomode, ascunse sau nedorite de un auditoriu aservit, robotizat, nedispus a da crezare alegațiilor aparent insolente emise de măscăriciul „din grădina literaturii române”. Dinamica simbolurilor accentuează ideația poematică, autorul fiind un maestru în simularea naivităților ascunzătoare de reflecții personale și onticități tensionale.

Peregrinul moldav

Romantismele perimate și sentimentalismele edulcorate lipsesc cu desăvârșire din decorul voit labirintic, deși, mai rar, concretul penetrează vigilența imaginativă, precum în poemul „Vedere din tren, noaptea”, unde Iașul, privit pe fereastra unui tren de noapte (precum Sorescu se extazia de Craiova văzută din car), este panoramat într-un ecart temporal care interferează fantast arhaica urbe de prăfuitul târg, medievalul burg de actualul oraș, ca toate, într-un alambicat aliaj citadin, să dezvăluie cetatea generică în care, împovărat de nostalgii anamnezice, se consideră același vulnerabil „îndrăgostit de ușa casei de la țară/ pe care o port în spate/ ca pe un palimpsest”. La fel, anul nașterii (8 ianuarie, 1954) este evocat în tușe fantast-realiste (iarnă frumoasă, temperaturi extreme, persistența ruinelor într-o Europă distrusă de război), cu un tată persiflant-ironic la adresa potentaților vremii („Eram chel: tata îmi spunea LENIN”), cu o mamă unică prin devoțiunea protectoare pentru fiul iresponsabil la tarele lumii prezente și viitoare: „Habar nu aveam de metafizică/ habar nu aveam de cenușa radioactivă/ habar nu aveam de/ funie alcool magie femei sinucidere”. Alteori ai impresia că Lucian, eruptiv și expansiv cum e, se află în război donquijotesc cu tot ceea ce îl cutremură, vede, neliniștește, agasează, dovadă terminologia cazonă folosită pentru a cartografia starea de litigiu maxim în care persistă pe baricadele câmpurilor minate, fronturilor închipuite, marșurilor forțate, mișcărilor de trupe, exercițiilor de alarmă, într-un decor din care nu lipsesc infanteriști, stindarde, mercenari ori cavaleri dotați cu halebarde, lănci sau arbalete.

Purtat de imagerii luxuriante și motivat de dor de ducă irepresibil, peregrinul moldav hoinărește didascalos („cu un sac de nisip în spate” – ce frumos!) prin cele mai imprevizibile locuri și spații exotice: din urbea natală („Berlad”) până pe treptele Capitoliului, din triunghiul Bermudelor la Iaffa și podișul Tibet, consemnând parcimonios impresii reduse la fulgurante reflecții cu aromă paseistă, impregnate de substanță confesivă și profunzime consubstanțială aforismului: „Mă mulțumesc să fiu/ dâra de sânge/ pe chipul profetului”. Inchizitori, arhangheli, proroci, sicofanți survolează o lume decrepită, putridă („inimă putredă prin care bate vântul”), în deplină opoziție cu statornica luminiță de la capătul tunelului: o ea [I(Olanda)?], cea care i-a marcat existența tumultuoasă tocmai când speranțele se spulberaseră și gândul sinuciderii îi dădea târcoale: „Când tocmai dădusem foc derizoriilor mele tractate,/ când alegeam între revolver ștreang și/ triunghiul Bermudelor,/ când nu mai eram apt pentru marșuri forțate,/ când șobolanii mei favoriți, Bosch și Brueghel/ muriseră de inaniție/ când toate acestea se întâmplară,/ veni I(olanda) și spuse: «11 ani prenatali am așteptat până să te cunosc./ Numai pentru acest lucru și nu trebuie să renunți/ la perorația ta pe o stradă a Evului de Mijloc»”. [I(olanda), I].

Și prin această antologie, Lucian Vasiliu confirmă raftul seniorial ocupat în cadrul poeziei noastre actuale.

Post Views: 134