Mariana CODRUŢ
Cărțile copilăriei
Eram printre cărți ca omida primăvara printre frunzele proaspete, ronțăiam de-a valma tot ce întâlneam în cale: de la poveștile cu comsomoliști și revoluționari viteji, specifice vremii, la Cuore, amintirile din copilărie ale lui Creangă, basme ori iubitul Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, primit la un premiu (povestea ursului de circ bolnav de nostalgie după ghețurile arctice unde s-a născut mă înduioșa teribil). Adevărată pasiune am făcut în acei ani și pentru o ediție mică a Legendelor Olimpului (probabil vol. I, Zeii) pe care am ferfenițit-o de-atâta citit.
Poezia mi-a fost și ea foarte aproape de timpuriu. Pentru Eminescu, părinții mei puțin instruiți dar cu un respect mistic pentru carte și pentru oamenii de carte, aveau un adevărat cult. Mama îmi recitase și cântase toată copilăria poezii și romanțe pe versurile Luceafărului, motiv pentru care la priveghi i-am citit și eu, pe lângă rugăciuni, și din poeziile sale. Tot mama îmi recita mereu, printre multe altele, „Balada unui greier mic”, dar fără să știe că e semnată de Topîrceanu, ale cărui Balade vesele și triste mi-au stat pe urmă aproape, ca și poeziile lui Esenin, ambii poeți aduși poate de frații mei în casă (nu mai știu). Am învățat pe de rost destule din poeziile lor atunci.
Cărțile adolescenței
În perioada liceului, am frecventat biblioteca de la Casa Sindicatelor, aflată în drumul meu, și pe cea de la Palatul Culturii din Iași. Iar în pauzele orelor de curs, îmi făceam veacul în biblioteca școlii: mă împrietenisem cu bibliotecara, aveam în fine și eu un sfătuitor și cu cine vorbi despre cărți și despre poeziile mele! Luminița o chema și chiar asta era pentru mine, o luminiță, și în ghetoul sinistru întruchipat de liceul industrial pe care-l urmam de nevoie, și în anii adolescenței atât de plină de privațiuni…
Începusem să ronțăi mai selectiv, dar cu aceeași osârdie. Țin minte cât de mult mi-a plăcut Felicité, personajul din povestirea flaubertiană „Un suflet simplu”, care semăna cu zânele bune ale copilăriei mele (ca și Céleste Albaret, înțeleapta menajeră-confidentă a Domnului Proust din ultimii săi opt ani de viaţă, cunoscută mai târziu). Țin minte cât de tare m-a impresionat nuvela „Salonul nr. 6” a lui Cehov, rămasă între preferințele mele și acum. Imaginea iadului întruchipat de acel salon – rezultat al lipsei de compasiune și de implicare umană, al filosofiei pernicioase că e totuna dacă trăieşti într-un azil răpănos sau într-o casă caldă şi confortabilă ori că victimă și călău sunt condiții la fel de nefericite ca să merite să-ți mai bați capul cu culpabilizarea călăului – m-a urmărit mereu.
Apoi: în aceeași perioadă, grație unei mătuși a lui Emil Brumaru, de asemeni prietenă prețioasă pentru mine, am aflat de existența lui Brumaru. Originalul său Julien Ospitalierul, care sapă cu propriile mâini o fântână în mijlocul odăii, a devenit atunci pentru mine un simbol al pasiunii hrănitoare și devoratoare în același timp: „Au trecut astfel două săptămâni. Coboram şi urcam c-o sprinteneală uluitoare. Ajuns la apa timidă, ţinându-mă strâns de pietre, mă aplecam şi-i sorbeam neliniştit şi galant undele subţiri. Uneori stam ceasuri întregi agăţat într-o poziţie destul de incomodă, dar ce conta! Fericirea avea acum o cu totul altă substanţă, necunoscută înainte. Dorinţa îmi îmbujora faţa. Eram din ce în ce mai nestăpânit. Până când o sete cumplită, continuă, nefirească m-a făcut să cobor definitiv. Şi, când am intrat în apă, mi s-a părut că nici nu cad la fund. Şi-ntr-adevăr, o vreme m-am legănat sfâşietor de lin pe superficia verzuie şi calmă, parcă amintindu-mi de copilărie, parcă respirând într-un fel gingaş, nemaiîntâlnit, cum doar plantele ştiu să respire sau poate îngerii – o lungă şi delicioasă desfacere a mirării în Ether…”
Cartea pe care ați dărui(t)-o cel mai des
Cartea recomandată cel mai des de când mi-a căzut în mână și pe care aș dărui-o multora e Vremuri second-hand a Svetlanei Aleksievici (Humanitas, 2016, trad. Luana Schidu). E un tablou înspăimântător, dar adevărat al fostei URSS, mergând de la atrocităţile vremurilor staliniste până la cele de după destrămarea imperiului răului. Toate povestite de supravieţuitori: femei şi bărbaţi, oameni simpli şi intelectuali, victime şi foşti torţionari, devotaţi şi nostalgici sau dizidenţi tăcuţi şi cenuşii executanţi. Și aș dărui-o din teama de a nu ne ajunge trecutul din urmă: pare că se cam grăbește s-o facă.
Iată ce spune unul din intervievații Svetlanei Aleksievici: „Pentru noi, comunismul era legat de teroare, de Gulag. De cuşti. Am crezut că e mort. Mort pentru totdeauna. Au trecut douăzeci de ani… Intru în camera fiului meu şi văd că pe biroul lui stă Capitalul lui Marx, iar pe noptieră Viaţa mea de Troţki… Nu-mi pot crede ochilor! Marx se întoarce? Ce-i ăsta, un coşmar? E vis sau realitate? Fiul meu studiază la universitate, are mulţi prieteni, am început să trag cu urechea la conversaţiile lor. Beau ceai în bucătărie şi discută despre Manifestul Partidului Comunist… Marxismul e din nou la modă, e în trend, e un brand. Poartă tricouri cu portrete ale lui Che Guevara şi Lenin. (Cu disperare.) Nimic n-a dat roade. Totul a fost în zadar.”
Cartea de pe noptieră
Revin mereu la poezie, genul esențializării, care cu puțin noroc îmi încarcă de fiecare dată bateriile. Niște versuri concentrate și pline de sens (precum eminescienele „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte” ori traklienele „Mereu şi mereu revii, tu, melancolie,/ O, blândeţe a sufletului singuratec.”) îmi spun, în momentele de criză existențială sau de lehamite de literatură, mult mai multe și mult mai repede decât cine știe câte zeci de pagini din alte genuri literare.
Cartea celebră necitită
Cu siguranță am multe cărți celebre încă necitite, dar titlul care-mi vine pe moment în minte e Shogun al lui James Clavell. N-am citit-o pentru că la vremea apariției toată lumea din jurul meu, dar absolut toată lumea, de la vlădică la opincă, vorbea numai despre ea. Bine că mi-am amintit, chiar am s-o caut în sfârșit, fiindcă lumea niponă mă atrage.
Cartea momentului
Am citit mai multe cărți bune și foarte bune în ultima perioadă. Dacă mă opresc la un roman al lui Péter Demény – Vârtej în reluare (Curtea Veche, 2023, trad. Kocsis Francisko) – e pentru că m-a impresionat în mod deosebit dar, în egală măsură, și pentru că îmi întărește convingerea că literatura îți poate păstra sufletul sensibil și viu ori, cu vorbele lui Cehov pomenit mai sus, receptiv şi cu puterea de a reacţiona mai energic la stimulii externi. În el e povestea a doi băieți care îndură bătăi și umilințe de la părinții aflați veșnic în conflict și între ei. Ieșind din copilărie, unul din frați eșuează în depresie și alcool, celălalt scrie, citește, deci se pasionează de literatură, și asta îl salvează.