Robert ŞERBAN


E a doua zi după ce Donald Trump a redevenit, odată cu depunerea jurământului, președinte al SUA. Am urmărit, aseară, o parte din transmisiunea ceremoniei cu pricina de la Washington, iar cu o seară înainte am ascultat o secvență din discursul său ținut nu mai știu exact în ce loc. Am zâmbit de câteva ori și m-am fâstâcit și de mai multe ori ascultându-l și văzându-l.

Ridicolul altuia mă pune întotdeauna în încurcătură. Am clătinat din cap și gura mi s-a deschis mirată: acesta-i cel mai puternic om din lume. Unul care a schimbat rapid, prin semnătura pusă pe câteva „ordine executive”, decizii luate de fosta administrație, dar, mai ales, luate de justiție. I-a eliberat, i-a amnistiat pe cei care, atunci când el a pierdut alegerile, în 2020, au luat cu asalt, la îndemnul său, Capitoliul SUA și au agresat polițiști și pe cei care apărau clădirea. Și e conservator. Unul care și-a scos țara, a doua oară, din Acordul de la Paris, tratat internațional adoptat de țările responsabile care s-au angajat să lupte împotriva evidentelor schimbări de climă, ce pun întreaga planetă în pericol. Unul care vrea ca țara pe care o conduce să anexeze Groenlanda tocmai fiindcă schimbările climatice generează secetă și lipsa apei, iar Groenlanda e un depozit de apă (înghețată). Și e conservator.

N-am făcut un recensământ al tuturor „faptelor de arme” ale celui mai în vogă conservator al lumii, dar sunt mult mai multe decât cele enumerate de mine, iar o bună parte nu fac altceva decât să bulverseze și să schimbe, uneori cu 180 de grade, mersul lucrurilor, ba chiar al lumii. Ce e conservator în asta? Poate că le readuce pe făgașul normal?

Poate, dar nu mi-e la îndemână să definesc normalitatea, uneori chiar mi-e teamă s-o fac: dacă-mi scapă ceva incorect politic și mă trezesc pus la stâlpul infamiei (mi s-a întâmplat acum câțiva ani, datorită unei poezii decoltate, citite la un festival literar, motiv pentru care am fost înțepat – nu înfierat, e adevărat –, de o colegă de breaslă, pe motive de discriminare). Iar prin viața literară românească au tot fost astfel de povești, mult mai nasoale decât a mea, care, între noi fie vorba, acum îmi pare simpăticuță.

Dar, sigur, nu acest gen de excese i-au determinat pe majoritatea votanților americani să-l readucă pe D. Trump în fruntea SUA. Or fi contribuit și ele? S-or fi enervat votanții că meritocrația a fost pusă-n cui, că Albă ca Zăpada trebuie colorată, că lupul cel rău nu-i de împușcat, ci trebuie hrănit chiar cu bucăți din Scufița Roșie, că trebuie așezat și un număr proporțional de proști în funcții de conducere, ca să fie corectă împărțeala după noile criterii? Nu știu. Cum nu mai știu să fac diferența între ce ar fi, azi, conservator și ce progresist. Nu mă gândesc la definiții, ele-s la îndemână, le are DEX-ul, IA, internetul, biblioteca, ci la realitatea din teren, din terenul nostru. Care e atât de stupefiantă, ridicolă și fluidă, încât habar n-am care-s de preferat: conservator-progresiștii sau progresist-conservatorii?