Mihaela BURUIANĂ
Poveștile m-au fascinat dintotdeauna. Le-am ascultat citite cu intonație de mama, le-am urmărit pe diafilme, în desenele animate și în spectacolele de păpuși, am tras cu urechea la sporovăiala femeilor din familie, când încă nu eram destul de mare să pricep aluziile și dedesubturile, am învățat să descifrez singură cuvintele de pe paginile lucioase sau mate, chiar dinainte să merg la școală. Nu a fost nicio mirare că mi-am petrecut mare parte din copilărie și adolescență citind.
Mirarea a venit când am început, la rândul meu, să scriu. La început a fost ceva inconștient și neasumat: intrări de jurnal și poezii, formulele obișnuite prin care o puștoaică introvertită își explică lumea și se cunoaște pe sine; scrisori, când simțeam o conexiune cu cineva aflat departe; eseuri, când credeam că am ceva de spus; mai târziu, articole de blog, când voiam să-mi exprim niște păreri ca pe o invitație la dialog; și, în fine, gânduri așternute pe nerăsuflate în vreun caiet ori fișier Word, când încercam să surprind un moment, o stare, o revelație.
Cu toate astea, niciodată ficțiune. Între scrisul ca manieră de a te trăi și scrisul ca modalitate de a inventa lumi, povești și personaje pentru alții era o prăpastie. Pe primul îl înțelegeam și îl puteam practica. Pe al doilea îl vedeam ca pe apanajul celor aleși. Sigur, mă bucuram de el ca orice om îndrăgostit de cărți și mi se părea miraculos. Însă vedeam doar rezultatul, nu știam de unde izvorăște, cui îi e dat și, mai ales, cum se întâmplă magia. Așa că mă mulțumeam să citesc mii de pagini, mereu avidă de mai mult, mereu speriată că n-o să-mi ajungă timpul. Voiam să fac parte din lumea asta vrăjită a cărților și cititul era singura cale pe care o știam.
Până într-o zi, când am înțeles că mă pot apropia mai tare prin intermediul traducerilor. Să fiu traducător literar era tot un vis, dar unul care mi se părea realizabil. Drumul a fost lung și cu poticneli, dar încăpățânarea mea s-a dovedit mai puternică. Privind acum în urmă, după aproximativ 60 de cărți traduse, sunt convinsă că viața mea ar fi fost mult mai săracă fără ele.
Sunt întrebată des cum s-a întâmplat trecerea asta de la traducerea literară la scris. Având în vedere toate cele de mai sus, cred că a venit firesc, chiar dacă destul de târziu și nu fără ezitări. Probabil a fost nevoie să ajung într-un anumit punct – personal și profesional – ca să pot face pasul. Și aici au intervenit cursurile de creative writing.
„Scrisul vine la pachet cu multe îndoieli, dar și cu o stare de grație”
Prin felul meu de a fi și prin natura meseriei mele, sunt o persoană meticuloasă, atentă, răbdătoare și perfecționistă până la exasperare. Ăsta poate să fie un lucru bun, dacă vrei să te asiguri că produci ceva de calitate, dar și rău, dacă te împiedică să avansezi. Pe mine, într-o primă fază, m-a împiedicat: m-a făcut să mă îndoiesc, să șovăi, să amân. Când am văzut primul anunț de înscrieri, mi-am spus că e exact ce-mi trebuie ca să ies din capul meu și să las verdictul pe seama unor oameni care știu literatură și pot fi obiectivi. Așa că le-am încredințat acele prime încercări timide, iar ei mi-au dat feedback pertinent și, mai ales, încurajări.
În general, atelierele de creative writing mi-au adus trei beneficii: mai întâi, stimulul care îmi lipsea pentru a merge mai departe; apoi, mici sugestii, reglaje de finețe, perspective proaspete care m-au ajutat să-mi îmbunătățesc textele și tehnica; și, în fine, senzația de apartenență la o comunitate, în care, pentru prima oară după mult timp, mă simțeam în largul meu.
Celor care ar vrea să încerce le-aș spune să-și aleagă cu atenție formula și trainerii, în funcție de nivelul lor și de așteptări. E posibil să fii avansat și să nimerești la un curs pentru începători, de la care să ai impresia că nu ai ce învăța. E posibil și să fii începător și să te înscrii la un curs de avansați, unde să te simți copleșit sau depășit. E important să fii la nivelul potrivit și să-ți iei din feedback ce simți că te ajută pe tine.
Le-aș mai spune că participarea la astfel de ateliere nu garantează că vor publica pe urmă și nici măcar că vor continua să scrie. Nu toți cei care vor să fie scriitori au ce le trebuie pentru asta și nu toți cei care publică au trecut sau au de ce să treacă prin astfel de cursuri. Ele nu dau rețete ale succesului sau scrisori de recomandare, dar te pot ajuta să scrii mai bine, să-ți găsești vocea, să capeți mai multă încredere și experiență. Îți pot oferi niște cunoștințe și instrumente pe care să le folosești, însă felul în care faci asta ține strict de tine, de structura ta interioară, de modul în care vezi tu lumea și în care înțelegi literatura.
În fine, le-aș aduce aminte că scrisul e bucurie, plăcere, pornire intrinsecă și prelungire a cititului, că se poate naște din imaginație sau realitate ori, de cele mai multe ori, dintr-un amestec atent dozat, că cere talent, dar și foarte multă muncă, răbdare și perseverență și că, odată ce-i prinzi gustul, cu greu poți renunța la el; că, la fel ca traducerea literară, nu e o meserie din care să poți trăi confortabil, fără joburi adiacente sau sprijin financiar, dar că e o îndeletnicire care îți aduce altfel de satisfacții; în fine, că vine la pachet cu multe frustrări și îndoieli, dar și cu o stare de grație de neegalat.
Și, ca să închei rotund, aș mai adăuga că de povești nu cred că ne vom sătura vreodată, așa că, indiferent dacă doar le citim sau le și scriem, dacă învățăm din lecturi și cu eforturi individuale sau într-o formă de studiu organizată, dacă preferăm un gen sau o perioadă în defavoarea altora, facem cu toții parte din marea rețea a iubitorilor de literatură. Și ăsta nu e puțin lucru.