Nicolae TURTUREANU
Nicolae TURTUREANU s-a născut la 25 noiembrie 1941, în Iacobeni-Dângeni, județul Botoșani, și s-a stins din viață pe 17 iunie 2025, la Iași.
Licențiat în Filologie (1966), la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, a fost redactor la Radio Iași (1966-1971), la revistele Cronica (1971-1998) și Timpul (1998-1999) și muzeograf la Muzeul Literaturii Române, Iași (2000-2006). A debutat în anul 1962, în revista Iașul literar.
Volume publicate (selectiv): Punctul de sprijin (Editura Junimea, 1971, Premiul pentru Debut al Festivalului Național de Poezie „G. Bacovia”, Bacău); Nocturn (Editura Junimea, 1975, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași); Pentru cine exist (Editura Junimea, 1979); Poezie deschisă (Editura Junimea, 1984); Ascunsa rană (Editura Helicon, 1996); Cuvinte încrucișate (publicistică, Editura Cronica, 1996, Premiul „Lecțiile istoriei”, la Salonul Internațional de Carte Românească, Iași); Mătrăguna dulce (publicistică, Editura Timpul, 2001); Poezii din secolul trecut (Editura Junimea, 2002, Premiul Festivalului Româno-Canadian de Poezie „Ronald Gasparic”); Jurnal post-mortem (proză poetică, Editura TipoMoldova, 2004); Atâta verde peste cerul alb (poezie, Editura TipoMoldova, 2006); Dublă cetățenie (roman, Editura DANAART, 2009); Capăt de linie/ Exerciții de neuitare (memorialistică, jurnal, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, București, 2010), Penultimele versuri de dragoste (Editura Junimea, 2015).
Poezia lui Nicolae Turtureanu a fost tradusă în franceză, germană, greacă, macedoneană, rusă.
Noli me tangere
Am scris cu degetul pe nisip
și nisipul s-a pietrificat
noli me tangere
Ca pe un pod treceau carele de luptă
pierzându-se-n mare
Am alergat după ei, le-am strigat
noli me tangere
dar ei m-au aruncat cu scârbă-n țărână
pe când cei din față intrau deja
în descompunere
Am tras cu creta un cerc și încă unul
am scrijelat mii de cercuri
țipându-le noli me tangere
noli me tangere
Ei atunci au scos chei franceze, clești,
patente, răngi și alte delicate unelte ale muncii
strângând cu voioșie cercurile
în jurul meu
Ca să-i îmbun
m-am gândit că e bine să le dau câte un citat
din propria-mi operă
noli me tangere le-am spus
trebuie să ieșim din acest cerc vicios
le-am mai spus
așteptându-le reacția
Trecură o mie nouă sute optzeci și trei de ani
Ei tocmai jucau un joc popular
săreau coarda
Ați întins prea mult coarda, sunteți orbi
le-am strigat (însă numai în gând)
îi vedeam cum sărind
intrau brusc în pământ
noli me tangere ziceau
și râdeau și săreau și săreau
noli me tangere ziceau
și râdeau și săreau și săreau.
Ascunsa rană
Ascunsa rană, cea pe care-o port
ca pe-un blazon din rău-văzuta stirpe
a fluturelui
e oare timpul să vorbesc de ea
sau să trec mai departe
în tăcere
cu masca pe față…
Cine poate să-l creadă
Pe cel ce n-a strigat niciodată?
Cel ce n-a strigat niciodată
este asemenea ciobanului care striga
săriți, lupul!
și nu e niciun lup
El iarăși striga: lupul!
și nu e niciun lup
Iar când strigă a treia oară
e chiar lupul
cu năravul lui de a mânca oi
fără deosebire de rasă
și apartenență politică
Numai cine nu joacă nu câștigă.
Numai cine moare nu strigă.
Cum poți iubi o Voce
Poți s-o iubești până la capătul cuvântului,
unde adoarme sunetul vântului.
Poți s-o iubești în păduri și-n altare,
pe catapetesme
cu moartea pre moarte îngălată-n miresme.
Dar trebuie mai întâi s-o întrupi.
Vocea e o haită de lupi
Gonind căpriorul.
E gura flămândă și seceta care visează izvorul
tămăduirii.
Trebuie s-o iei în brațe, s-o mângâi, s-o culci.
Vocea are picioarele atât de lungi
că nu vei putea la capătul ei să ajungi.
Are suflet și inimă
are țâțe
culcușite ca două mâțe
pe o perniță de aer.
Vocea-i un caier
din care să tot torci! Niciodată nu se termină
întunericul din lumină,
lumina din întuneric.
Uneori năvălește bezmetic.
Îți spune bună dimineața!
Dar tot ea lasă ceața
peste oasele tale fragile
și-ți mănâncă dulceața
ultimelor zile.
Se poate spune că Vocea e cam într-o ureche.
Sau într-un picior de lampă
veche.
Câteodată nici nu-i Voce,
e doar o stampă
pe simeza unui alt veac.
Iarbă de leac
și durere atroce.
Voce.
Cât poți iubi un personaj de hârtie
Te-am încredințat ca să-mi scrii poemele tu
Și-acum văd că un alt copil din flori se născu.
Poartă numele tău, scris pe biserici, pe cărți.
(E cartea ta de vizită).
Și-a trecut vremea când desenam hărți
nocturne pe albul cearșaf al poeziei. Cum
mai strângeam absența ta în brațe
și-o pătrundeam până-n adâncul cel mai adânc
vrând punctul G să-l ating,
melasa melancoliei tale s-o ling.
Ca-n prima fecundare a Lumii,
totul era o năclăială sempiternă
râvneam să-mi fac efemeritatea eternă
luându-te definitiv în posesie.
Astfel ai devenit unica mea obsesie.
Și nimicul și totul
au pus la ugerul poemelor botul
ca un vițel de lapte. Dar eu, ca un taur
mă-nfigeam în cețosul tău plaur
să-l pasc
cum beduinul o pânză de damasc
și jijianul (din mine) o iconiță de sârca.
Sub soarele orb, a năpârlit de iubire năpârca.
Ți-amintești cum goneam caii, alergam melcii
pe tabloul votiv al pestelcii,
înflorată cu pești și paseri de baltă
de pe lumea cealaltă?
Pe care râvneam s-o seduc
punând în versuri semințe de cânepă
macerate-n skinduc și-n lapte de cuc
fără cuib. Tu erai cuibul, mater dolores, săpânța
în care aș fi vrut să-mi încolțească sămânța
poemului ultim. A poemului total,
cu care să fiu recenzat la ultimul bal.
Pe marginea gropii.
Să-l cădelnițeze cronicarii și popii.
Dar n-a fost să fie.
Cât poți iubi un personaj de hârtie,
o fotografie?
Lună plină, drăcoasă, parșivă.
Și-a căzut ceața.
Seara, ca pe colivă,
își înfulecă dimineața.