Oana BOCA STĂNESCU

În articolul trecut, am vorbit des­pre premiile literare, instanțe simbolice aflate într-o perpetuă tensiune între re­cu­noașterea sinceră a valorii și calculul stra­tegic, între valoarea estetică intrin­se­că a operelor și rețelele de influență din jurul lor.

A venit vremea să povestim puțin și despre ceremoniile de decernare a pre­mi­ilor: mai mult decât simple ocazii fes­tive, acestea funcționează ca ritualuri de schimb simbolic, în care toți par­ti­ci­pan­ții sunt invitați – și, într-un fel, obli­gați – să respecte o convenție co­lec­ti­vă. Sub aparența unui gest onorific, se desfășoară un act profund performativ, prin care se reconfigurează ierarhii cul­tu­rale sau se ratifică sensibilități estetice dominante. Ceremoniile de acordare a premiilor literare sunt momente când i se conferă o formă vizibilă valorii sau, mai precis, unei construcții consen­sua­le asupra acesteia.

Ce se întâmplă, însă, când una din­tre instanțe refuză accesul sau par­ti­ci­parea la acest moment de consacrare sim­bolică? Poate refuzul unui premiu de către un scriitor să fie un act de afir­ma­re a autonomiei artistice sau rămâne doar un gest de vanitate? În ce măsură premiile literare depind de validarea ce­lor pe care plănuiesc să îi onoreze și cum le afectează imaginea „insti­tu­țio­nală” un eventual refuz?

Istoria culturii scrise universale con­semnează nenumărate exemple când lumea culturală a fost zguduită de câte un fapt neașteptat: scriitori impor­tanți au refuzat primirea unei distincții lite­rare la care râvnea întreaga lume lite­rară sau ocazii când unor mari cărți le-a fost curmat accesul la un premiu pres­ti­­gios. Spre exemplificare și mici con­clu­zii ulterioare, aș vrea să vă propun două mici momente din istoria litera­tu­rii universale care au în centru roma­nul-cult Curcubeul gravitației de Thomas Pynchon.

Curcubeul gravitației

Îndrăzneț, absurd, experimental, crud, ireverențios și profund anti-auto­ritar, Curcubeul gravitației s-a aflat în anul 1974 în atenția presei și a cititori­lor prin două povești legate de cele mai importante premii literare de peste ocean: Premiul Pulitzer pentru ficțiune și National Book Award. Mai exact, 1974 este anul în care nu s-a acordat Pre­miul Pulitzer pentru ficțiune, deși ju­riul a propus acordarea lui către Thomas Pynchon și noul său roman. Consiliul Consultativ Pulitzer, însă, a res­pins această decizie, alegând să nu acor­de premiul în acel an, pentru a evi­ta să onoreze o carte pe care o consi­de­ra, citez din presa momentului, „ilizi­bi­lă”, „pompoasă” și „obscenă”.

Nu același lucru s-a întâmplat și la National Book Award, unde Curcube­ul gravitației a fost desemnat câștigător ex-aequo (celălalt câștigător a fost Isaac Bashevis-Singer, cu un volum de po­vestiri).

Aversiunea lui Thomas Pynchon fa­ță de lumina reflectoarelor este binecunoscută – și astăzi, este consi­de­rat unul dintre cei mai enigmatici scrii­tori americani. Fire solitară, Pynchon nu s-a lăsat fotografiat aproape nici­oda­tă și nu a acordat interviuri, drept ur­ma­re puțini erau cei care știau cum ară­ta. Când un bărbat a urcat pe scenă pen­tru a primi premiul în cadrul cere­mo­niei, unii dintre spectatori au presu­pus că era Pynchon. De fapt, era come­diantul Irwin Corey, cel care, potrivit The New York Times, se autointitula „cel mai mare expert din lume în toate do­meniile”. Corey a fost trimis la cere­mo­nie pentru a ridica trofeul, dar nu se știe dacă de Pynchon însuși sau de edi­tură. Momentul a făcut deliciul presei ame­ricane (cei mai curioși pot găsi discursul ironic, dar absolut haotic al lui Irwin Corey pe site-ul oficial al lui Thomas Pynchon).

Consolidarea unei

mitologii literare

Astăzi, mulți critici consideră Curcubeul gravitației unul dintre cele mai mari romane americane scrise vreo­da­tă, iar Time l-a inclus în lista „Cele mai bune 100 de romane ale tuturor tim­purilor”. Figură legendară a litera­tu­rii americane, Thomas Pynchon în­suși reprezintă un centru enigmatic, de care cei mai pasionați cititori se simt uniți printr-o legătură aproape mitică. L-a afectat neacordarea Premiului Pulitzer? Răspunsul este, firește, nu. Ba, mai mult, am putea spune chiar că a contribuit la consolidarea unei mito­lo­gii literare în care izolarea deliberată de­vine o formă distinctă de glorie. Ges­tul Consiliului Consultativ Pulitzer a expus limitele canonului și a trans­for­mat autorul refuzat într-un reper din­co­lo de instituție – și, astfel, mai pu­ternic decât ea.

În cazul întâmplării de la National Book Award, gluma pusă la cale de Pynchon (sau de editură), prin tri­mi­terea unui comediant la ceremonie, nu a ironizat premiul în sine, ci a scos în evi­dență caracterul său de spectacol, transformând momentul festiv într-o reflecție satirică asupra modului în care are loc consacrarea literară.

Una peste alta, aceste două epi­soa­de ne arată cum, în ecuația recu­noaș­te­rii publice, puterea nu aparține în între­gime nici instituției premiului lite­rar, nici scriitorului, ci este vorba de o re­la­ție de tensiune și negociere simbo­li­că. Iar fiecare gest – de acordare, de refuz, de ironie sau de absență – redefi­neș­te constant câmpul literar.

Pynchon, cu discreția sa radicală, nu a avut nevoie de premii pentru a de­ve­ni un reper, în timp ce premiile și-au revelat propriile limite. Dar și poten­țialul de a se reinventa.

Consacrarea devine astfel o core­gra­fie fragilă între vizibilitate și repliere, putere și absență, instituționalizare și unicitate.

Și tocmai aceste mici episoade când ritualurile se clatină puțin creează spa­țiul pentru adevăratele discuții despre valoare.