Șerban AXINTE

Caliopia Tocală, Faustia. Resetare, Editura Junimea, 2024

Caliopia Tocală încearcă prin in­ter­me­diul cărții sale, Faustia. Resetare, să pro­pună un discurs maximalist, cu po­tențialități filosofice, unele recog­nos­ci­bi­le imediat, aș zice. Titlul conține do­uă concepte supraîncărcate cultural. Din acest motiv, demersul autoarei e cât se poate de riscant. Ce mai poți spu­ne nou în această paradigmă în care au excelat de-a lungul vremii scriitori mari ai lumii noastre? Cred că mai ni­mic. Și totuși autoarea reușește să ajun­gă la poezie tocmai în momentele în care nu-și mai propune să inter­rela­țio­ne­ze cu marea poezie a lumii și cu acele curente filosofice consubstanțiale aces­te­ia. Nu e puțin lucru să știi să-ți con­trolezi discursul astfel încât temele mari să devină ale tale, apropriindu-ți tocmai vulnerabilitățile ascunse uneori sub di­verse chipuri narsiciace: „Lumea nu există ca să fie cunoscută,/ am înțeles și renunț la trufia de a crede/ că adevărul voi fi prima care-l va afla/ nici obiect de artă nu vreau să fiu,/ eșecul ar fi sigur./ Niciodată nu voi înțelege miezul tra­gic/ ascuns adânc în trupul meu/ des­ti­nat plăcerii./ Venerat de zei ar trebui să fie./ Lumea mea nu e cea mai bună cu pu­tință,/ dar, sigur, cea mai frumoasă e,/ pentru că am curajul/ să o supun regulilor fantezie” (Lumea nu există ca să fie cunoscută). Unele pasaje excesiv de lirice intră în contrast cu unele me­nite să scoată cititorul din acea reverie autoscopică la care asistă.

Există un permanent joc între im­pli­care și detașare, între sobrietate și seni­nătate, între impunerea adevărului personal despre lume și conștientizarea li­mitelor personale. Caliopia Tocală do­vedește mult curaj atunci când își ex­pu­ne în mod direct „opiniile” despre viață și despre artă deoarece impune citi­torilor o anumită grilă de lectură. E cazul textelor introductive, cu precă­de­re al doilea, Îngerul albastru. Schim­ba­rea viorii. Formula extatică prin inter­me­diul căreia operează e valabilă și pen­tru acele poezii în care scriitoarea își pro­clamă dorința de a schimba totul, cu deplină încredere: „să mă arunc în apele întunecate/ din Groapa Maria­ne­lor … și să înot/ printre pești, scoici și re­chini,/ am o teribilă poftă să zvâc­nesc/ ca o rachetă spre cer,/ să pășesc cu picioarele fierbinți/ peste trupurile de gheață ale norilor./ Salut din mers sufletele/ care-mi venerează urma zi­di­tă/ pe norii de fum,/ am o teribilă pof­tă să cobor în adâncuri,/ sfidând gravi­ta­ția,/ legile ei și legile trupului meu./ Respir prin oasele strămoșilor mei,/ re­se­tez trunchiul genezei,/ mai tai câteva ramuri,/ mai scutur florile de tei,/ mai cânt la harpă,/ poate ajunge până la mi­ne îmblânzit…/ Am o grozavă poftă/ să răzvrătesc lumina,/ reconfigurând în­tre­gul și/ cine e jos să fie sus,/ și toate să fie într-o altă ordine,/ cu o inimă no­uă,/ și ea resetată,/ fără emoții și fără dureri./ Și ca o blândă adiere de vânt/ să se petreacă toate ale lumii …” (Re­se­tez trunchiul genezei).

Se poate observa cum luarea în po­se­sie a temei genezei este pusă în relație cu ideea de resetare. E ca și cum ți-ai redefini prezentul prin regândirea unei spirale evolutive, în sens spiritual, fi­reș­te, care ți-a determinat evoluția și și-a întins consecințele până în momentul de față. Arborescența poematică este o virtute în acest caz pentru că tipul de fra­zare sugerează întreg demersul ima­gi­nat. Majoritatea textelor trimit la ide­ea de schimbare, de recalibrare a vocii, de reorganizare interioară. Ar fi multe fragmente ce ar merita citate, dar nu o voi face din rațiuni de spațiu. Cartea capătă consistență prin acumulare, mi­cile naivități poetice devenind negli­ja­bile odată cu înaintarea în lectură.

Caliopia Tocală își construiește dis­cursul în contrast cu literatura care se scrie acum, revendicându-se de la un mo­dernism în care întrezărește, pare-se, posibilități de exprimare poetică. To­nul înalt nu este unul căutat și artifi­cial, ci vine cumva natural să se opună unei lumi ce pare să se fi distanțat de valorile sale. Cel puțin așa deduc eu din cartea de față. Schimbarea constituie însă promisiunea, axul și întreaga dina­mi­că a acestui volum. Un alt sens – mult mai tulburător și mai ofertant ar­tis­tic – ar fi acela că nimeni nu poate ieși din povestea lui, nimeni nu își do­rește mai mult schimbarea decât acela care conștientizează pe deplin imposi­bi­litatea resetării.