Cristina HERMEZIU

E o lumină aproape murdară, de parcă nimeni nu trage, peste zi, perdelele de la geam. Plouă la Bagneux, suburbie din sudul Parisului, deservită de linii de metrou și un tren de periferie, RER B. Din tramvaiul creat anume în 1900 ca să lege orășelul de capitala Expoziției Universale au mai rămas doar câteva șine în caldarâm. Muriel Augry mă așteaptă, parcată cu luminile de avarie, în fața gării. Pe drum, coboară fereastra de pe partea mea și, dincolo de perdeaua de ploaie, pot vedea din mașină fațada bisericii de secol XIII, una dintre cele mai vechi din regiune, înrudită prin arhitectură cu mult mai turistica Sainte Chapelle din Paris. Și-o amintește de când era mică de tot. E născută la Paris dar, pe când avea trei ani, familia s-a mutat în Bagneux, unde părinții au fost învățători.

Cerul stins și umezeala din aer dau tonul: e o zi în care nu vrei decât să ajungi acasă. Acasă la Muriel Augry.

Poetă și nuvelistă, cu studii doctorale în literatură și o carieră de diplomat cultural al Franței care a făcut-o să locuiască în mai multe țări – Italia, Maroc, România, pentru Muriel Augry acasă e un apartament-duplex în Bagneux. Întinse pe ani întregi, plecările ei, profesionale și literare, menite să lege locuri pe o hartă a întâlnirilor culturale, de la Rabat la Iași, din provincia saudită Asir până în orașele din Moldova, sunt de fiecare dată cu dus-întors.

„Îmi place acasă. Mama voia tot timpul să fie afară. Eu stau ore întregi la calculator. Sau, dacă ies în Paris, îmi place să rămân cu orele prin cafenele, ca în studenție. Je n’aime pas etre mangée par la ville”. Nu-i place să fie mâncată, înghițită de oraș, spune poeta care metabolizează orașul într-o poezie profund citadină.

De unde-mi vine impresia că e, deodată, lumină?

un oraș cu umbre dese și copaci înalți

Cum intri, dai cu ochii de cărți. Biblioteca ocupă un întreg glazvand care ascunde în spate bucătăria deschisă; conduce în dreapta, spre salon, iar în stânga încep scările albe, către etaj. Salonul e o alveolă înaltă, spațioasă. Pe cantul peretelui despărțitor se împletesc, pictate, versuri în arabă și franceză: un tablou de Abdallah Akar, ale cărui caligrafii i-au inspirat poetei volumul Instantanés d’une rive à l’autre. „Poezia e împărtășire, o scrii în singurătate, dar, ca să ajungă la cititor, îți trebuie adesea un intermediar. Am publicat 11 volume de poezii și fiecare e realizat împreună cu un pictor.” Ascult explicația și realizez că, desfășurate pe panoul vertical, buclele arabe și latine au un corespondent pe canavaua cerului ploios: crengile goale ale copacilor ițite la ferestrele largi, până în pământ, ale salonului sunt și ele o scriitură. Cu o diferență majoră. Stropite cu auriu și carmin, versurile caligrafiate de artistul tunisian par tufe de forsiția și de gutui japonez, gata să înflorească. În salon la Muriel e deja primăvară.

Aerul orașelor, cum se așază orizontul la fereastră, cum cade lumina de afară privită din interior, de acasă, au interesat-o oriunde s-a stabilit temporar. „Mi se spune că poezia mea e vizuală. Eu trebuie să pot privi. Am nevoie de un apartament cu vedere. La Roma am un apartament cu o terasă imensă, iar la Iași am căutat un spațiu măcar la etajul trei, ca să pot vedea.”

În orașul celor șapte coline a ajuns ca directoare a Institutului Francez, după patru ani petrecuți la Rabat și, cu totul, opt ani în Magreb. Prin contrast, Iașul i s-a părut la început un oraș cu umbre dese și copaci înalți. „Copacii mă sufocă. Am găsit până la urmă un apartament la etajul 3, de unde vedeam Iașul și aveam aer. Mi-a plăcut orașul din prima.”

Ce-a adus cu ea de acasă, din Franța? Ce obiecte erau indispensabile, vitale? Râde iarăși solar, tonifiant, întrebarea mea o amuză. „M-am deplasat cu toate obiectele. Comoda marocană, biblioteca de lemn, masa, fotografiile au venit după mine la Iași. Eu nu suport să trăiesc între mobilele celorlalți, am nevoie de un chez moi, de obiectele mele. Am nevoie de lumea mea.”

Chiar și cărțile? Pe lângă biblioteca din hol, numeroase alte alveole și rafturi sunt încorporate atent în spațiul aerisit al salonului. Deasupra canapelei sunt ordonate „cărămizile” atât de frumoase cu dungi aurii din colecția La Pléiade – George Sand, Laclos, Flaubert… Evident, îi zăresc acolo pe Merimée și Stendhal, autori studiați în teza de doctorat, Le cosmopolitisme dans les textes courts de Stendhal et Mérimée, pentru care a primit Premiul Academiei Franceze „Roland de Jouvenel”. O colecție din poeții lumii, în limba italiană, indispensabilă în anii când Muriel preda la Universitatea din Torino, completează acest bloc de mari scriitori care s-au mutat, în opusurile lor, dintr-un colț al lumii în altul, odată cu ea.

Iașul nu e o amintire turistică

O spectaculoasă fotografie cu Muriel la 2.500 de metri altitudine, în Marele Canion saudit, e așezată deasupra firidei „de lucru”. Pe lângă suveniruri diverse și printre cărți din universuri disparate – La langue française au féminin, Paris vu et vécu par les écrivains, Intime Arabie – identific o carte de Matei Vișniec, Le cabaret dada, și un număr din revista Scriptor, din martie-aprilie 2020.

„La mine mă simt simultan și acasă, și în altă parte”, comentează Muriel, arătându-mi obiecte de artizanat românesc, un tablou țesut din lână, ceramică și veselă din România și din Italia. Ușa frigiderului e un puzzle vesel și nonșalant de fotografii și amintiri, între care un magnet-suvenir din Iași și altul de la Voroneț. Pentru Muriel, însă, Iașul nu e o amintire turistică, ci un loc pe care l-a legat definitiv de creație și de literatură. „Veneam după Maroc, știam că e un oraș universitar și francofon, știam de FILIT. Sunt librării peste tot, au loc concerte, există o vivacitate intelectuală, cafenelele sunt pline de tineri și tinere libere, în haine ușoare. Dimpotrivă, în Maroc trebuia să te lupți, ca femeie, în Sicilia trebuia să te afirmi.”

Energia luminoasă și ușor nostalgică cu care evocă oamenii, atmosfera, orașul se transformă, dintr-o singură replică, în poezie. Îți auzi pașii, la Iași, rostește Muriel.

Poezia a revenit târziu în viața sa și a rămas definitiv. E un voal de pudoare care adie discret peste evocarea unor momente dureroase, când a pierdut pe cineva drag. Poezia delestează și arhivează, lejer, riduri trecute. Din raftul care aliniază toate cărțile publicate până acum, între cele 11 volume de poezie, ultimul apărut e cel preferat, amestecând emoții care leagă orașul natal și orașul de suflet, la ville lumière și la ville éternelle, Paris și Roma. În ediție bilingvă, cu poemele traduse în română de Simona Modreanu, volumul a apărut la Iași, la editura Junimea, cu ilustrațiile a doi pictori gemeni franco-sârbi, Slobodan și Vladimir Peskirevic. „C’est soigné, élégant, original, vraiment du très bon travail”. Într-adevăr, Paris/ Rome, impressions jumelles. Paris/ Roma, impresii îngemănate e o bijuterie de carte. O răsfoim și Muriel Augry recunoaște subit, în fața unei acuarele: „Piața asta din Paris nu e niciodată chiar atât de vie”. Un Paris ușor fantasmat, culorile de carnaval din pictură n-au de-a face cu voalul greoi al cerului parizian iarna. Cu nevoia ei de lumină, Muriel iubește pictura, așa cum iubește marea, acoperișurile, orizontul.

poezia ei are finețea unei perdele

Facem un tur la etaj. Câteva valize, la îndemână, pentru alte plecări, sunt stocate la intrarea într-o cameră îngustă plină de fotografii de familie și, iarăși, de cărți. „Sunt o casanière nomade, o casnică nomadă”, râde Muriel Augry. Zglobiu, chipul fetiței Muriel, la un an, e multiplicat într-o serie de cadre delicioase. Alături, o aniversare intimă și fabuloasă, cu Muriel îmbrățișându-și bunicul matern, tipograf și muzician, când împlinea 100 de ani. Copiii poetei, la diferite vârste, pozează complice. Complicitatea s-a păstrat și la vârsta lor adultă. La mijloc, între fiica mai mare, Floriane, care-i dă verdictul înainte de a publica fiecare nou volum, și băiatul ei, Fabien, artist-fotograf, Muriel are cel mai solar zâmbet cu putință.

Încep să știu de unde vine impresia că s-a făcut deodată lumină. Nu neapărat fiindcă perdelele sunt date la o parte de tot, iar geamurile dau direct spre ecranul ploii și scriitura copacilor. În salon e aprinsă o lampă cu abajur galben, pântecoasă, din faianță ajurată cu lămâi, adusă din Sicilia. Pe canapea, două perne decorative galben-muștar par și ele spoturi de lumină. Peste rochia ușoară, deasupra genunchiului, Muriel poartă un blazer galben din tricot fin. Dar, mai ales, poezia ei are finețea unei perdele din organzin care învăluie-dezvăluie, cu intarsii când discret melancolice, când orbitor solare, străzi, oameni, priveliști, orașe interioare.

Acoperișurile pun masa
și așteaptă invitatul
cu riduri vesele
La subsol
taciturnul
e tot nepoftit la petrecere
Acoperișurile își povestesc trecutul
nostalgii contagioase
dureri efemere