Oglinda

Cristina FLORESCU

Axiomă

Un lingvist lexicograf nu-și poate exercita astăzi meseria fără ajutorul cărții virtuale și, mai ales, acela al inteligenței artificiale. Este obligat să utilizeze platformele online, corpusurile de texte, programele de căutare, de ocerizare din ce în ce mai adecvată a cărților fizice, în general a textelor care formează obiectul cercetării sale. Toate acestea îi sunt absolut necesare. Indiferent ce anume studiază în ideea explicării și sistematizării unui lexem, lingvistul din zilele noastre numai pe Calea-Computațională poate avansa exegetic.

Demonstrație filologică prin reducere la absurd

Din momentul în care am înțeles realitatea cosmică a Căii Lactee am simțit o mare frustrare. Trebuie oarece efort să realizezi că, nici mai mult și nici mai puțin, această Cale este Galaxia Noastră – mă rog, prin restricție, toate obiectele cosmice pe care le putem vedea cu ochii noștri. Este, oricum, un spațiu care ne cuprinde, în mod practic și exact astronomic. Pare o incluziune simplă și elementară.

De unde frustrarea?

Sentimentul respectiv pornește de la identificarea poziției periferice a Terrei, care poate crea un soi de nedumerire pământeanului care acceptă informația astronomică a heliocentrismului, dar, mai mult sau mai puțin conștient, tot geocentric își reprezintă Universul. Ca urmare, să poți vedea miezul existenței cosmice din care faci parte este ca și cum palmele, tălpile și ochii tăi văd miezul fiziologic al trupului tău, aflat undeva între inimă, plămâni și stomac.

Sigur, numai unii lingviști antrenați lexicografic (ca persoana de față) își fac astfel de probleme aberante. Cei cam un miliard de vorbitori ai limbii (proto)române – articulate mozaicat în spațiul geografic sud-est european de aproape 70 de generații – văd pe bolta nopții o aglomerare luminoasă de stele care se desfășoară ca o cale, ca un drum călăuzitor prin puzderia stelară. Ne aflăm în fața unui semn universal de maximă importanță semiotică. Felul în care este numită respectiva fâșie cosmică oglindește diacronic (cronologic) și diatopic (teritorial) modul în care vorbitorii tuturor limbilor pământene își reprezintă momentele și trăirile lor socio-istorice. Această Cale, numită pe românește popular când Calea-Laptelui, Calea–de-Lapte, sau Calea–Lăpție, este identificată la nivelul graiurilor în diverse feluri, conform propriilor noștri ochi semantici: Drumul-Vămilor, Calea-Șchiopilor, Cărarea-Robilor, Drumul-Mocanului, Calea-Șerbilor, Calea-Orbilor și aproximativ încă două sute de denumiri uimitoare nu numai prin multitudinea lor, ci și prin forța de creionare a unor anumite fapte semnificative ale neamului.

Ca o paranteză: descifrate și interpretate în cadrul valorii lor simbolice, aceste succinte reprezentări ale Căii Lactee pot forma, ele singure, subiectul unei întregi cărți, fie aceasta virtuală și/ sau fizică.

Alegoria oglinzii celeste ca reflex cultural

Dacă privești, prin noapte, alăturarea alambicată a stelelor (și planetelor, planetoizilor, sateliților naturali, asteroizilor etc.), poți observa cerul din perspectiva contururilor trasate de aceste obiecte cerești. Astfel, bolta poate fi vizualizată și ca reflexul suprapunerii unor fragmente ori petice ale textelor scrise sau desenate de om, fragmente rupte și aruncate acolo, sus, sub formă de colaj celest oglindind scrierile teriene: bucăți rupte din pereți de peșteră cu pictograme rupestre; tăblițe frânte, acoperite de cuneiforme din Sumer; fâșii de papirus inscripționate cu hieroglife egiptene; frânturi de pergament cu litere grecești ori latine rulate sub formă de sul; mai ales, multe bucăți de pagini rupte din cărți de hârtie. Se pot imagina, sintetizate pe oglinda cerului, scrieri pe piatră, pe tăblițe de lut, pe bucăți de lemn, de os, de scoarță de copac, piele de animal, fibră vegetală. Toate rupte de trecerea timpului și prinse, lipite suprapus – prin punctele strălucitoare ale stelelor – de cerul boltit negru-indigo. Un colaj uriaș sub forma unui tablou alegoric mural, neorealist magic. Copleșitoare, atotcuprinzătoare, o asemenea structură ar oglindi suma strădaniilor omenești de a se exprima, prin diferite tipuri de scriituri, prin scrijelituri ori încondeieri, pe suporturi nenumărate, concrete, fizice.

Dar să nu le lăsăm chiar nenumărate. Dacă ne propunem o sinteză mult prea simplificatoare, ne-am putea limita la trei grupuri de exprimare comasată scriptic: tăblițe mai ales de lut (dar nu numai); papirusuri și pergamente adunate prin rulare în suluri în jurul unui băț sau vergele numite în latină umbilicus; în sfârșit, cărțile, în genul celor din zilele noastre, provenite din vechile codexuri (care, evident, erau altceva, însă pe care le vom alinia aici). Să nu uităm că respectivele tipuri de suporturi ale exprimărilor scriptice s-au suprapus între ele în funcție de tipul de cultură, de spațiul geografic și de momentul istoric.

Fiecare dintre aceste trei categorii (înghesuite într-un pat al lui Procust) corespunde, cu multă aproximație, unui anume număr de milenii. Și, în legătură cu acești ani, mă voi apropia de scopul discuției desfășurate (derulate, răsfoite) acum.

Prima categorie a ceea ce numim (adecvat sau nu) suport al unor tipologii de scriitură, tăblița de lut, a funcționat în jur de trei mii cinci sute de ani. A doua categorie, cea a rulourilor adunate în jurul „ombilicului”, a durat cam tot atât, deci cam trei milenii și jumătate.

Ultima „era” a cărții noastre există de numai două mii de ani.

Și atunci de unde această îngrijorare – îndreptățită, de altfel – privind dispariția cărții în format clasic, pe suport fizic? (Sigur, și ecranul computerului are prezență fizică, dar se înțelege la ce mă refer.) Ideea este că până la înlocuirea completă cu un nou și virtual „material”, suportul electronic, s-ar putea să mai treacă un mileniu.

Lăsând urmărirea numerelor deoparte, cartea fizică va rămâne la locul ei pentru că mai are și foarte multe alte atribute știute și vehiculate deja argumentativ de mulți alții. Voi invoca doar câteva comentarii periferice, ieșind abrupt din alegoria oglinzii celeste ca reflex cultural al semnelor scriptice pământene.

Rolul profund estetic al obiectului carte

Să facem pasul pragmatic necesar unei argumentări privind realitatea existenței nesfârșite (mă rog, încă un mileniu!) a obiectului carte. Acesta este, de fapt, scopul eseului de față. Pentru că nu se poate crede că, în viitorul apropiat, autorul unei cărți își va lansa un volum altfel decât cu materialul fizic în mână, material pe care va da autografe spre o clară afirmare a autoratului (nu veți găsi cuvântul în dexonline.ro, ci numai în corpusul de termeni din masivului DLR², în lucru; numește – explic cât mai pe scurt posibil – condiția ori calitatea de autor a unei persoane). Deci numai cartea ca obiect palpabil va îndeplini toate condițiile fizice ca să poată susține un autograf. Este ceea ce ne spune inteligența noastră emoțională (termen foarte la modă).

Ne revoltăm când aflăm că într-un război sau într-o răzmeriță a fost arse cărți, din neglijență sau fiind interzise în piața Cetății. Însă chiar acest ritual al arderii și extrem de actuala noastră revoltă la interzicerea unei cărți sau a alteia îi subliniază acesteia puterea încrustată în substanța ei fizică.

De asemenea, nu trebuie să uităm și de rolul profund estetic al obiectului carte. Cartonată sau nu, legată în piele sau plastifiată, mereu împodobită atrăgător și sugestiv, cartea a reprezentat dintotdeauna unul dintre cele mai minunate cadouri, adeseori cu puternic rol simbolic. Conducătorii de state, directorii unor instituții primesc oficial cu plăcere un astfel de dar. Mai toate persoanele se bucură când li se oferă o carte, văzând în acest gest o oarece noblețe.

Cum să duci cuiva drag cadou un stick?