Monica IRIMIA
fost manager de librărie în Franța

Am devenit librar din întâmplare. Adică, pe undeva, nu am avut de ales. Nu în România, ci în Franța.

Dar să începem cu începutul: am învățat să citesc devreme, acasă am avut cărți de când am deschis ochii, ai mei citeau, iar mama a ocupat multe seri introducându-mă, în mod clasic, în Amintirile lui Creangă. Da, am învățat să citesc cu mama și cu Ion Creangă. Și cred sincer că suntem mulți în situația asta.

Am cunoscut prima librărie înainte de 1989, copil. Îmi cumpăram cărți de acolo din banii luați pe sticlele goale duse la Alimentara. Era o librărie un pic ca cea din Toți copiii librăresei de Veronica D. Niculescu. O librărie mică „în Complex”, între alimentară și aprozar. Un punct de reper.

Apoi, vă amintiți cu siguranță, explozia editorială după 1990: cumpăram cărți (și în același timp casete) de la tarabele împrăștiate un pic peste tot în orașe; în cazul meu, la Constanța, perimetrul gării era furnizorul de predilecție. Despre cărți, de toate pentru toți, dar cumva tot reușeai să găsești ceva care să te interpeleze. De Humanitas şi Nemira îmi amintesc încă de atunci. Dar mai existau Albatros, Editura Enciclopedică, Scripta, Dacia, Univers et j’en oublie… Între achizițiile lui tata și ale mele am avut despre ce discuta ore în șir înainte de a intra la liceu.

Liceul – de filologie, că nu se putea face nimic altceva din mine – a venit cu descoperirea bibliotecii municipale – pe vremea aia în fostul Palat Episcopal al reședinței Episcopiei Tomisului, în buza Mării Negre. Relația cu cărțile nu se putea decât întări. În același timp, librăria Eminescu, cea mai mare librărie din oraș, a devenit un magazin de încălțăminte și am migrat cu toții către librăria Sophia, o mică bijuterie, și ea aproape de mare (da, totul este aproape de mare la Constanța!), unde găseam absolut tot ce ne interesa pe vremurile acelea. S-a deschis și o mică, foarte mică librărie Humanitas pe care nu am apucat să o frecventez decât foarte puțin.

Și apoi am plecat. În februarie 2002. Ideea era simplă și cât se poate de naivă: prind bursa Erasmus de cinci luni, poarta de ieșire; în cinci luni văd cum mă învârt ca să rămân acolo (orice idee de întoarcere în țară nu intra în discuție). Ai mei, ca toți părinții neputincioși în termeni de pile și relații, m-au susținut cu moartea-n suflet – e totuși Franța – dacă vă amintiți de începutul anilor 2000, posibilitățile de emancipare fără o solidă plasă de securitate (sic!) erau mai restrânse decât o gaură de ac.

Un univers nemărginit și în constantă evoluție

Deci am plecat.

Și m-am ținut de cuvânt: m-am învârtit și am rămas. Învârtitul însemnând, de fapt, o sumedenie de joburi pe care nu le-aș fi exersat niciodată dacă aș fi rămas în țară. Literele și mai apoi antropologia au fost plătite de sute de ore în sere de cules roșii, curățenie, securitate și alte experiențe care cu siguranță m-au format și forjat.

Librăria a fost singurul job care avea un minimum de-a face cu formarea mea inițială. Adică unde chiar veneam cu un bagaj în spate. În celelalte locuri învățam totul de la început, fără entuziasm, dar cu seriozitate, cumva contorsionată într-o viață despre care mă întrebam dacă încă mai era a mea.

Am avut șansa extraordinară de a face cunoștință cu librăria franceză la Dialogues în 2005 – trăiam la Brest în acei ani –, librărie independentă emblematică creată în 1976. A durat doar o vară, dar această primă incursiune în universul librăriei a pus bazele unei cariere pe care nici nu o bănuiam în acel moment.

Întâlnirea din acea vară cu librăria, deși scurtă, mi-a permis să descopăr un univers nemărginit și în constantă evoluție. Postul pe care îl ocupam nu implica alte responsabilități decât orientarea clienților, vânzarea, comenzile – deci prima întâlnire cu un sistem de gestiune în librărie – și aranjarea pe rafturi a cărților primite dimineața – și, prin urmare, înțelegerea organizării unui sector în librărie, importanța merchandisingului și a parcursului clientului.

Cu toate acestea, nu am plănuit să rămân în librărie după această primă experiență: pe vremea aia încă vizam un doctorat și nu luasem în considerare niciun plan B. Dar înțelesesem că jobul în sine îmi corespundea și, în toamna aceluiași an, am aplicat la FNAC Rennes pentru un contract de sfârșit de an. Mică paranteză: în jur de 30% din cifra de afaceri anuală a unei librării se realizează în noiembrie-decembrie. Multe dintre ele angajează personal suplimentar pentru a face față fluxului, cu atât mai mult marile grupuri de tip FNAC, Cultura etc.

Evident, nu știam să diferențiez atunci librăriile independente de marile grupuri, între timp diferențele au devenit și mai mari – voi reveni asupra acestui aspect. La momentul respectiv, pasul doi al „uceniciei” mele în lumea librăriei, am fost angajată couteau-suisse: în post la primul birou de la intrarea pe platoul librăriei unde se priponesc toți clienții care „caută o carte dar nu știu încotro să o ia”.

Pe lângă orientarea clienților, în funcție de program, mă mai ocupam de organizarea rezervei – într-o structură ca aceasta, în perioada sfârșitului de an, intră zeci de paleți și tone de cărți pe zi care sunt stocate și deci manipulate mai întâi de echipa de recepționeri, apoi de librari și ajutoarele lor. Și bineînțeles, ca orice couteau-suisse care se respectă, ajutam și colegii librari la aranjarea mărfii pe etajere în diverse sectoare, în funcție de nevoi.

Această etapă doi a uceniciei mele în librărie a fost și una dintre cele mai importante: de la mijlocul lui noiembrie până pe 24 decembrie seara, viața librarilor francezi este un maraton în care jonglează cu mii de clienți mai mult sau mai puțin amabili, cantități enorme de cărți, mare parte din ele în format mare, cartonat – cadourile, gestiune a vânzărilor interminabilă în fiecare zi, săptămâni fără capăt (orarele sunt amenajate în așa fel încât prezența personalului pe suprafața de vânzare să fie optimă de la ora deschiderii până la ora închiderii).

Librăria independentă în Franța, în general, este o instituție

Acolo am învățat prima oară unul dintre lucrurile pe care le-am repetat apoi la infinit „noilor librari”: nu există „Mergeți la stânga și apoi la dreapta…”, există doar acompanierea clientului până la colegul care îl poate ajuta. Nu există „nu știu, nu e sectorul meu, vedeți cu colegul/ colega mai la vale…”, există doar „Verific sau vin cu dumneavoastră până la colegul/ colega…”. Pe scurt, ceea ce e evident pentru noi nu este în mod necesar evident pentru client, iar satisfacția clientului e primordială. Pentru că da, o fi librăria „lăcaș cultural”, „hrană pentru suflet” sau mai știu eu ce alte apelative cute mai sunt utilizate, dar o librărie este în primul rând un comerț. Un comerț care în general nu face profit, nici măcar în Franța, dar care este supus unor constrângeri serioase.

Am întâlnit la FNAC o echipă formidabilă de la care am învățat enorm. Formarea mea, exclusiv teoretică – Litere, Antropologie – a găsit punerea în practică atât de necesară vieții active și nevoii de concretizare și transmisie pe care probabil o simțisem întotdeauna fără să știu să o explic. Ritmul de muncă, tensionat la extrem în acea perioadă a anului, îmi convenea foarte bine de asemenea. Tot atunci am învățat că meseria de librar nu înseamnă să judeci clienții/ cititorii pentru presupusa calitate a cărților pe care le aleg: complexul de superioritate al „marelui cititor” nu își are locul în librărie, tocmai pentru că rolul librarului este să recomande, să ghicească cu cine stă de vorbă, să conducă cititorul spre descoperiri și uimiri noi, nu să dea note de bună purtare.

Între timp proiectul meu de doctorat a fost gata, acceptat la INALCO Paris, dar, viața fiind ce e și mai ales imprevizibilă, în anul acela s-a dus tata. Așa că principiul realității a câștigat, nu-mi mai puteam permite să visez cai verzi pe pereți și așa am intrat în pâine, alegând să rămân în librărie.

Între Brest, Rennes, Limoges și Bordeaux cred că am cumulat șapte-opt ani de FNAC: de la ajutor – couteau-suisse am devenit responsabil de sector, am format la rândul meu noi colegi și… la un moment dat am avut nevoie să mai schimb un pic aerul.

După un an într-o mică librărie la a cărei deschidere am participat (Librairie de la Comédie) unde m-am ocupat de sectorul Literatură generală și Polar și unde am putut să organizez întâlniri – mai ales cu editori (acești mari necunoscuți în fața publicului larg, fără de care nu prea ar mai exista cărți), mi s-a propus, spre marea mea surpriză, un post de responsabil la librăria Mollat.

Pentru cineva care nu a trecut printr-o formare profesională de librar, cu o experiență de necontestat, dar doar pe teren și majoritară în cadrul grupurilor de tip FNAC, o astfel de propunere din partea celei mai mari librării independente din Franța, la care nici măcar nu îndrăzneam să visez, a provocat o fericire tot atât de mare pe cât de intensă a fost și panica.

Să ne înțelegem: librăria independentă în Franța, în general, este o instituție. Librarii au multiple posibilități de formare, de la cea profesională, liceală, până la master. Un librar independent este Shiva: de la logistică până la comunicare și moderare de întâlniri literare, trecând prin gestiune, contabilitate, cumpărare (în Franța librăriile cumpăra cărțile de la distribuitorii editurilor) și vânzarea către clienți în magazin – și din ce în ce mai des pe siturile comerciale; adăugați încasările, pachetele cadou, cartonașele coup de coeur pe cărțile de pe mese et j’en oublie. Cititul, dragi prieteni, se efectuează în timpul liber. Pentru mine, care veneam din lumea grandes surfaces spécialisées – termenul oficial pentru lanțurile de tip FNAC unde o bună parte a responsabilităților este centralizată în centrale de cumpărare, echipe marketing etc. – această angajare reprezenta o avansare imensă și, sincer, o recunoaştere neașteptată din partea profesiei.

O librărie nu este nici bibliotecă, nici muzeu

Mollat deci. Fondată în 1896. Se întinde pe o suprafață de 2.700 mp, cuprinde 180.000 de referințe, lucrează cu 55 de librari – se poate ajunge la dublu la sfârșit de an –, are o sală de conferințe, Station Ausone, un site comercial din 2001, o arhivă digitală excepțională și, cu siguranță, e unică, pe scurt, un întreg univers.

Jobul meu, responsabil de sector Universitar – Școlar (Medicină, Drept, Economie, Limbi Străine) – a reprezentat o formare la 1.000 km/h: gestiunea acestor domenii, axată pe sezonalitate și pe rotația edițiilor de la un an la altul, impune o disciplină de fier și o atenție pe măsură. Imaginați-vă paleți și paleți de Coduri Civile, Penale, de Procedură Civilă etc. etc. care intră în vânzare în luna august, urmate în același timp de manualele de medicină declinate pe specialități și pe edituri ș.a.m.d.

Moștenisem o echipă complicată, cu vechime între peste 20 de ani și trei-patru ani pentru ultima persoană intrată. Prima lecție de management a fost pe măsură.

În același timp mi-am găsit o familie – și nu exagerez deloc. Mollat este o „casă” foarte exigentă care s-a ridicat (și s-a menținut) la nivelul de excelență recunoscut și astăzi, când librăria, în general, este în pericol, prin muncă și muncă și muncă. Prin curiozitate, deschidere spre inovare, prin pasiune și investiție personală din partea fiecărui membru. O librărie nu este nici bibliotecă, nici muzeu: este un organism viu care trebuie să se adapteze la fiecare schimbare intervenită la nivelul societății și, în mod constant, la clientela care îi trece pragul, fără a-și modifica identitatea. Fiecare librar Mollat beneficiază de încrederea direcțiunii pentru a-și alege cantitatea de volume prezente în rafturi, lecția fiind că fiecare librar își gestionează sectorul ca și cum ar fi mica lui librărie. Această libertate impune o responsabilitate și un angajament greu de găsit când librarul nu face decât să „așeze cărți pe raft”.

Anii petrecuți la Mollat au fost probabil școala vieții mele la vârsta mijlocie: am început cu managementul unei echipe și am terminat cu responsabilitatea a patru echipe – nu mai eram librar. Am avut onoarea și plăcerea de a întâlni și organiza întâlniri cu numeroși editori (Actes Sud, Gallimard, Grasset, l’Olivier…), și de a modera autori pe care nu mi-aș fi imaginat că-i voi întâlni vreodată (Nicolas Mathieu, Olivier Bourdeault, Jim Fergus, Eric Reinhardt…). Am participat, la nivelul meu mic, la o bucățică din Saison France-Roumanie, la Tournée des traducteurs în 2019. Mulți colegi mi-au devenit prieteni, cei de care m-am despărțit doar întorcându-mă în țară, în România. Aș putea, cu siguranță, scrie o carte întreagă despre acești ani extraordinari, despre bucuriile și greutățile întâmpinate.

Mă voi mulțumi să concluzionez abordând un subiect care mă zbârlește de fiecare dată când dau de el: comparațiile infinite între economia cărții în Franța și cea din România. Sper că, dacă ați citit până aici, aveți un pic de încredere și în umila mea părere. Comparațiile acestea nu își au rostul. Sub nicio formă. În Franța vorbim (încă) de o economie a cărții, construită în decenii, o breaslă, bazată pe stat, pe Ministerul Culturii, un Centru Național al Cărții solid, pro activ și investit, un sindicat al editorilor profesionist, pe formarea librarilor. Un ecosistem care pleacă de la autor spre editor, apoi spre distribuitor – logistică și transport mutualizat – și difuzor – marketing și comunicare. Pentru a ajunge în librărie.

Ah, și bineînțeles, vorbim de un preț unic al cărții, fixat de editor: cumpărată în librărie, la supermarket, pe platforma X sau Y, cartea va costa exact la fel.

Așadar vă rog din suflet, comparațiile acestea sunt nu numai sterile, dar și ridicole. Sunt o sumedenie de oameni în România – autori, editori, redactori, traducători, librari – care muncesc pe brânci pentru a menține pe linia de plutire această industrie orfană, în absența totală a statului și într-un context aproape morbid. Și care reușesc să creeze momente de grație în acest haos. Să li se reproșeze ca „nu fac la fel de bine ca în Franța” ține fie de ignoranță, fie de răutate. Fie de amândouă.