Ioan RĂDUCEA

Victor Munteanu – Cămașă suferită pe trup / Camisa sufrida en el cuerpo, selecție și traducere în limba spaniolă/ selección y traducción por Carmen Bulzan, cuvinte însoțitoare/ palabras que acompañan: Radu Voinescu și Adrian Dinu Rachieru, Junimea, 2026

Volumul bilingv de poeme Cămașă suferită pe trup/ Camisa sufrida en el cuerpo de Victor Munteanu face parte din Colecția „Cuvinte migratoare”, gândită în cadrul Editurii Junimea ca punte literară către românimea din diaspora, către culturile majore în care tinde să se integreze – dar și invers: către acestea înspre cultura noastră, care are multe de spus britului, galului, italicului, ibericului etc., fie el localnic sau venetic.

În ceea ce-l privește, Victor Munteanu (n. 1954, Bălușești, comuna Icușești, județul Neamț) este deja un privilegiat al unor asemenea treceri, prin diverse traduceri și ediții bilingve: româno-italiană (2017, traducător Geo Vasile), româno-franceză (2024, trad. Simona Modreanu), româno-sârbă (2025, trad. Vasile Barbu, cunoscutul nostru conațional de la Uzdin). Animator dintre cei mai harnici al mediului cultural băcăuan, el a coordonat și coordonează multiple proiecte: săptămânalul Viața băcăuană, Festivalul și cenaclul „Avangarda XXII”, Editura și Fundația culturală „Georgeta și Mircea Cancicov”, Festivalul-concurs de reviste școlare, Tabăra de creație Pralea etc.

Memorabilă este și sintagma „poezii județene”

Între volumele proprii, doar câteva de poezie, editate la varii intervale (Vești la marginea acoperișului, 1993; Locuință pentru un strigăt, 2004; Prizonierul tăcerii, 2016 – apărut la Editura Junimea), unele construite drept punere în ordine și antologare a textelor anterioare (Rănirea vederii, 2010; Cămașă suferită pe trup, 2021), la care se adaugă cele din cartea colectivă de debut Prier (1988, 17 autori, redactor Mircea Ciobanu). Așadar, volumul în cauză reia titlul antologiei din 2021 și selectează cronologic, precizând edițiile din care au fost extrase poemele. El este întărit și de o prefață și de o postfață (editura preferă mereu formula „cuvinte-însoțitoare” aici și „palabras que acompañan”), prima, cu declic filosofic, aparținând lui Radu Voinescu, a doua, cu rigoare analitică, lui Adrian Dinu Rachieru. Jumătate din volum, versiunea spaniolă, se datorează mâinii și simțirii lui Carmen Bulzan, traducătoare acoperită de lauri madrileni, brazilieni, parizieni etc., care are, între altele, și delicatețea să estompeze repetarea întocmai a unor aserțiuni dintr-un „cuvânt-însoțitor”, oferindu-le versiuni diferite în limba-țintă…

În aceste condiții, profilul și evoluția unei cariere lirice (nu îndeajuns de consecvent urmate) ies în evidență, cu tot cu reperele lor care, destul de contra curentului, caută la virtuțile tradiționalismului și chiar ale poemului (etic) clasic, la tragismul existențialist, pe lângă un nichitastănescianism apăsând pe Noduri și semne ori obișnuita notație a cotidianului. În poemele de debut se disting fraze cadențat-epopeice, adeseori pregătind câte un sfat („nu aduna liniștea să-ți înmoi sufletu-n ea”) sau câte un prețios dicton („orice clipă nu poate fi strivită decât cu ochii deschiși”). Ulterior, în volumul Vești la marginea prăpastiei, diverse tentații discursive se înfruntă între ele, constituindu-se și scene ori pasteluri ermetice, cu „arțari vorbind pe arșiță”, cu un amurg „incendiind vizuini de vulpe”, o lună „azvârlind cu bulgări în oaze”, un octombrie „vânturând un paloș pe stradă” etc.

Integritatea ființei este dinamitată clipă de clipă

Memorabilă este și sintagma „poezii județene” (asemenea opere scriu dușmanii poetului), care își face loc într-o Doină cu profil de epitaf, în vreme ce poemul care dă numele antologiei, Cămașă suferită pe trup, constituie o clamare a nevoii de luciditate, într-un tărâm de coșmar, mai ales că vorbim de unul interior, cu un pustiu „ce-ți bântuie sângele” etc.

Cele mai multe texte sunt extrase dintre aceste Vești, în timp ce volumul Locuință pentru un strigăt asigură finalul, cu un discurs mai controlat, inclusiv prin aparatul prozodic, propunător de salutare rime: „puțin” – „venin”; „soartă” – „moartă”; „trăit” – „hămesit” etc. Condiția existențială virează hotărât către aceea din Eclesiast, cu toate că se mai îndrăznește invocarea dreptății, a păcii ori a „luminii din noi”. Ultimul poem, concluziv, suprapune apoteotic valoarea poetică și aceea religioasă, trecând prin bune teologhisiri (îngerii și Sfinții Părinți reprezintă „lumina vederii”), ca să ajungă la exclamația „poezia e una cu Dumnezeu”.

Peste tot, vocea unui dezamăgit de lume, însă unul care își păstrează energia morală ca să o scruteze și chiar să-și recunoască partea sa de responsabilitate, cerându-și necontenit iertare într-o „ploaie verde a sângelui”. Pe alocuri, filosofemele (finale) ar fi putut să lipsească, deși este adevărat că pun în evidență adânca neliniște morală ori direct religioasă („m-am răstignit prea puțin”), dublet mai autentic al pozelor existențialiste. Căci la Victor Munteanu integritatea ființei este dinamitată (socialmente) clipă de clipă și, în poemul Pe muchie de cuțit, el se afirmă într-o stranie perspectivă, mai mult ontogenetică decât de poeta vates: „ziua mă ține strâns/ ca pe o grenadă de aruncat în mulțime”. Metafore puse în slujba configurărilor ființiale post-bacoviene și este păcat că poetul nu denunță mai curajos „frigul cuvântului”, stingerea luminii „pe lucruri”, „miezul zilei plin de sânge în casă”…